Consacrată laică, ucisă de naziști pentru operele ei de caritate
27.04.2023, Roma (Catholica) - Viața martira din Saonara s-a terminat într-o cameră de gazare din lagărul de concentrare feminin din Ravensbrück. Pe mormântul său nu este imprimată ziua morții sale. A fost ucisă în primăvara anului 1945 la puține zile de la eliberare, plătind cu viața salvarea dăruită altor vieți care fugeau de dușman. Sunt mulți eroii și eroinele care au dat tributul maxim pentru lupta lor împotriva jugului nazifascist. Luigia Maria Pucheria Borgato este una dintre acestea și istoria sa merită să fie readusă sub razele soarelui comemorării contemporane pentru a aminti măreția ei.
Născută la Saonara, Padova, la 7 septembrie 1898, cu o luxație la șoldul drept, Luigia, în localitate, a devenit ușor de recunoscut datorită mersului său. Supusă fără succes, la numai șase ani, unei intervenții chirurgicală, a purtat cu sine trauma operației, așa încât nu a acceptat nici o altă tentativă de intervenție medicală, ci și-a acceptat propria dizabilitate cu demnitate extremă. Constrânsă în mod necesar să evite jocurile celor de vârsta ei, Borgato a găsit propria seninătate în credință și a cultivat dorința de a se face soră și misionară. Însă dizabilitatea sa i-a luat încă o dată posibilitatea de a realiza propriile vise. De fapt, handicapul său o făcea nepotrivită la orice congregație în timp ce pentru viața misionară trebuia să aibă – în afară de credință – un fizic robust. Exact contrariul a ceea ce viața îi dăruise. Însă tânăra nu s-a descurajat și a transformat marea dezamăgire într-o oportunitate. A decis să fie misionară în rândul oamenilor, în localitatea sa și în parohia sa.
După ce a frecventat primele două clase din școala elementară, s-a făcut independentă cu munca de cusut, învățată de la contesa Pia di Valmarana, și a devenit catehetă, trăind în casa paternă împreună cu familia fratelui Giovanni. Animată de o credință neclintită, a simțit că vrea să îl slujească pe aproapele: s-a dedicat să curețe biserica, să se îngrijească de capelan și să ajute tinerele mame aflate în dificultate. Maria a ales să se consacre ca laică aderând la Societatea Sfintei Ursula, frecventând întâlnirile sale lunare care se țineau la Liettoli di Campolongo Maggiore (VE). A făcut noviciatul în 1919 și în anul următor profesiunea, cu legătura juridică a promisiunii. În 1941, la vârsta de 43 de ani, a făcut votul de castitate. A trăit cu entuziasm noua sa stare și în localitate a devenit un punct de referință prin toată activitatea religioasă și prin angajarea sa socială.
Însă războiul a răscolit încă o dată toate dorințele și a aruncat umbra sa întunecată și asupra localității Saonara. Armistițiul din 8 septembrie 1943 a adus incertitudinea maximă într-o Italie, de fapt, tăiată la jumătate. Ea nu s-a descurajat și a continuat cu operele ei de asistență, ajutând și prizonierii care lucrau în lagărul de muncă din apropiere și care încercau să evite să fie deportați în lagărele de concentrare germane. Grație abnegației sale totale, multe familii din localitate au prins curaj și i-au găzduit pe fugari, cei mai mulți aparținând Armatei a Opta engleză, capturați în timpul războiului din Africa. Pentru fugarii sudafricani, australieni, australieni, neozeelandezi comandoul german din Padova a pus un preț de 1.800 de lire, mărindu-l la 5.000 de lire dacă prizonierii erau evrei. Locuitorilor din zonă le-a fost oferită și posibilitatea de a schimba prizonierii cu eliberarea unei rude deportate. Rezultatele au fost teribile. Dacă pe de o parte mulți au încercat să îi salveze pe fugari și pe evrei, pe de altă parte, diferite persoane au acceptat să colaboreze în speranța de a-i putea îmbrățișa din nou pe cei dragi ai lor deportați în lagărele de detenție italiene, austriece și germane. S-a generat un climat de suspiciune reciprocă și trădare care a izbucnit în familii distrugând – pentru totdeauna – raporturi consolidate.
Aflând de ștafeta de solidaritate a părintelui Placido Cortese, Luigia a decis să ajute fugarii care din Bazilica „Sfântul Anton” din Padova plecau spre nord până la granița elvețiană, unind propriile forțe cu cele ale surorilor Martini și ale altor persoane curajoase, active și apropiate de grupul Frama (al cărui acronim era format din inițialele lui Ezio Franceschini și Concetto Marchesi). Rețeaua clandestină creată de învățătorul Marchesi lega Padova cu Elveția, unde tot el ținea contacte cu reprezentanțele diplomatice și cu agenții anglo-americani și ai guvernului legitim din sud. Cu ei lucra industrialul Giorgio Diena, proprietar al Zukermann și Diena (apoi Zedapa), una dintre cele mai mari fabrici din Padova. Deși încetinită în mișcări, Luigia organiza posibilitatea de a-i hrăni pe cei care trebuiau să se ascundă și se străduia pentru a găsi banii necesari pentru a organiza „călătoria lor de salvare”. Împiedicată să se miște rapid, s-a încredințat nepoatei Delfina, de numai șaisprezece ani, fiică a fratelui său Giovanni, pentru a căuta ajutor printre familiile din localitate și a început să organizeze călătoriile prizonierilor aliați, însoțindu-i într-un prim moment la portul din Chioggia, unde reușeau să fugă grație ajutorului părintelui Domenico Artero. După aceea, au fost însoțiți la Padova, unde era luați în primire de surorile Martini și duși până la Oggiono, la granița elvețiană.
Această acțiune a salvat cel puțin cincizeci de persoane, dar nu a scăpat de urechile vreunuia care a decis să spioneze. În noaptea de 13 martie 1944, germani și fasciști au intrat în casa Borgato și i-au luat pe Luigia, Delfina și Giovanni. În ziua următoare, i-au arestat pe Elisa Girardi și pe fiul Gino Battan din Sant’Angelo, pe Maria Raimondi din Piove di Sacco, pe Milena Zambon, pe Teresa și pe Liliana Martini din Padova. Toți au fost duși în închisoarea „Santa Maria Maggiore” din Veneția, unde Luigia a rămas timp de patru luni.
La 27 iulie, a fost transferată la închisoarea din Bolzano, împreună cu Delfina, cu Liliana, Teresa Martini și cu celelalte prizoniere mai tinere, și după o săptămână, deportate din nou în Austria, mai întâi în lagărul din Mauthausen, apoi la Linz. La 7 octombrie, pentru Luigia a fost o nouă, ultimă călătorie. Împreună cu Milena Zambon, Maria Zonta, Anna Baldisserotto din Arzignano, Maria Raimondi Vidale din Piove di Sacco, Elisa Girardi Battan din Sant’Angelo, Maria Mocellin din Fiesso d’Artico, cateheta din Saonara a fost transportată, după patru zile de călătorie, la blocul 17 din lagărul din Ravensbrück, la 80 de km nord de Berlin. Femeile au călătorit închise, peste cincizeci, într-un vagon blindat fără lumină, fără aer și fără a putea coborî nici măcar pentru nevoile fiziologice. Italienele au fost selecționate pe baza capacităților și a rezistenței lor fizice. Multe au părăsit Ravensbrück pentru a continua internarea în industriile războinice germane. În schimb, Luigia, în condiții precare de sănătate, inaptă pentru muncă, a rămas în lagăr pentru a dispărea după aceea din ochii conaționalelor sale.
Nimeni nu va ști vreodată când a fost ucisă. Nu au mai găsit-o, ca atâtea altele „trecute pe drum”. După ce s-a terminat războiul, carabinierii și chestura au făcut cercetări și au adunat mărturii pentru a încerca să reconstruiască ultimele zile de viață ale preaiubitei concetățene din Saonara. Serviciul Internațional de Cercetări de la Crucea Roșie a eșuat însă în tentativa de a găsi urme ale Luigiei după martie 1945. În 1979, primăria din Saonara, în semn de recunoștință, i-a dedicat piața municipală. Dieceza de Padova a început în 2015 investigația pentru canonizarea sa, terminată la 6 octombrie 2018, zi în care Maria a devenit slujitoare a lui Dumnezeu. Delfina Borgato, înainte de a muri, a putut să depună ca martor „de visu” cu privire la eroismul mătușii, trăit cu credință absolută până la sfârșitul zilelor sale. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
