Pr. Luigi Maria Epicoco: Sare, nu miere. Pentru o credință care arde

15.06.2023, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut de curând cartea: Sare, nu miere. Pentru o credință care arde, scrisă de pr. Luigi Maria Epicoco și tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 174 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei. Iată o prezentare a cărții din chiar cuvintele autorului ei.

„Creștinătatea nu se hrănește cu marmeladă mai mult decât s-ar hrăni un om. Copilul meu, bunul Dumnezeu nu a scris că noi ar trebui să fim miere a pământului, ci sare. Acum, săraca noastră lume seamănă cu bătrânul părinte Iob, plin de răni și de bube, în mizeria lui. Sarea, pe o piele în viață, este ceva care arde, dar o împiedică să se altereze” (George Bernanos, Jurnalul unui preot de țară). Dacă cineva ne-ar întreba de ce merită să te faci sfânt, ar trebui să îi răspundem în maniera lui Bernanos: pentru a nu ne altera. Viața noastră este constant pe punctul de a se strica, dar aceasta nu este o viziune pesimistă. Dimpotrivă, este o viziune foarte optimistă. Lucrurile care riscă să se strice sunt lucruri vii, lucruri care mustesc de viață. Lucrurile moarte, lucrurile uscate nu riscă să putrezească, pentru că în ele nu mai este viață și, deci, niciun risc. Sângele curge dintr-un corp viu. O boală se dezvoltă acolo unde este viață. O rană doare pentru că lezează un corp viu. Sfințenia este încercarea de a menține vie viața, încercarea de a nu lăsa să îi meargă rău, de a nu permite ca excesul de viață să devină începutul sfârșitului. Iată de ce este greșit dacă cineva se gândește că sfințenia ar consta într-o facilă bonomie de doi bani: sfințenia este mai ales o dulceață cu preț mare, în modul în care doar sarea știe să lucreze pe o rană.

Eu însumi am fost nevoit să străbat o perioadă a vieții mele în care sfințenia era amestecată cu un imaginar prea mieros și puțin corespunzător cu mica mea viață. Îmi amintesc cum, pe când eram încă un copil, împreună cu prietenii mei ministranți, mergeam în câteva weekenduri cu temă vocațională. Aproape mereu seara ne uitam împreună la diapozitivele cu viața unui sfânt. Zgomotul nu foarte romantic al imaginilor care se tot schimbau era acoperit de o casetă audio, cu muzică și voci recitatoare care povesteau întâmplările cu sfântul care era la rând. Dacă discursul meu pare că vrea să conducă la o critică acerbă față de acest tip de experiență, trebuie să spun că, dimpotrivă, îmi amintesc cu nostalgie de acele istorisiri, deoarece hrăneau sufletul meu cu o dorință tot mai crescândă de „a lua în serios” Credința în Cristos, tocmai în timp ce trăiam scufundat într-o lume „obișnuită” cu Credința, așa cum lumea se obișnuiește și cu o melodie populară sau cu gestul de a ridica mâna pentru a saluta un prieten pe stradă. Problema era însă acel imaginar, și nu dorința care îmi creștea în inimă tocmai pornind de la el. Pentru un timp am gândit că sfințenia ar fi acea viziune romanțată a realității, în care triumful bunelor sentimente și al zâmbetelor în ciuda a toate încarna adevărata cifră a sfinților. Cu alte cuvinte, că sfințenia este eroismul de a fi bun. Dar vai, am învățat pe seama mea că sfințenia este un lucru mult mai arzător. Este eroismul de a rămâne umani în ciuda a ceea ce este viața noastră. Iar pentru a rămâne umani uneori este nevoie să fim puternici, nu buni. Isteți, nu naivi. Deciși, nu maleabili. Paradoxal, dezamăgirea acelor culori ale diapozitivelor m-a apropiat de sfinți mai mult decât doreau ele să exprime.

Printr-un misterios plan al Providenței, am ocazia de a întâlni multe persoane, multe comunități și multe moduri de a trăi creștinismul. Am avut harul de a traversa tăcerea din mănăstiri, dar și de a mă scufunda în cântările din toți plămânii ale marilor mulțimi de oameni. Am văzut normalitatea atâtor parohii răspândite peste tot și am vorbit cu oameni a căror viață a fost schimbată de evenimente inimaginabile. Ce anume ține împreună toate aceste persoane? Ce anume am încercat cu tot dinadinsul să împărtășesc cu aceste persoane? Pur și simplu, că oricare ar fi modul prin care o persoană își trăiește viața și propria Credință, în fond există acel numitor comun, Botezul, care ne-a făcut fii și care ne-a oferit certitudinea interioară de a fi iubiți, de a trăi scufundați într-un câmp care are la bază un destin bun, certitudinea de a ști că Iubirea este postulatul oricărei vieți care este demnă de acest nume. Am încercat să împărtășesc, cu alte cuvinte, Credința, Speranța și Iubirea. Cele trei potențialități pe care le-am primit în dar la Botez, și pe care suntem chemați să le exprimăm în viața noastră, oricare ar fi ea.

Chestiunea este serioasă, deoarece de buna reușită a acestei aventuri depinde calitatea restului lumii: „Voi sunteți sarea pământului. Dacă sarea își pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și călcată în picioare de oameni. Voi sunteți lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate așezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă și se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toți cei care sunt în casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!” (Mt 5,13-16). Pentru ca ei să vadă, și să le vină dorința să înalțe privirea către un Altul. Cuvintele din care este făcută această carte se nasc din aceste întâlniri. Multe cuvinte le-am ascultat și eu, pe când le pronunțam așa cum îmi erau sugerate de ochii persoanelor care stăteau în fața mea. Ar fi lungă lista cu toate aceste persoane, sau comunități sau experiențe împărtășite, dar această carte este o mică urmă din toate acestea. Le sunt recunoscător tuturor acestor persoane.