Colocviu cu Cardinalul Semeraro cu ocazia întâlnirii despre „Dimensiunea comunitară a sfințeniei”
14.11.2023, Vatican (Catholica) - Sfințenia este un dar al lui Dumnezeu oferit comunității, nu este niciodată o chestiune privată. Sfântul îi pune în conexiune pe frați cu Cristos și de aceea este un instrument de comuniune și relaționare. Despre aceasta vorbește Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, în acest interviu acordat cotidianului „L’Osservatore Romano” în deschiderea lucrărilor întâlnirii „Dimensiunea comunitară a sfințeniei” – organizată de același dicaster – ce se va desfășura până pe 16 noiembrie 2023 la Institutul Patristic „Augustinianum” din Roma.
– De ce o întâlnire despre dimensiunea comunitară a sfințeniei?
– Este o realitate de fapt aceea că, atunci când se vorbește despre sfințenia Bisericii, ne referim aproape total la fiecare credincios în parte, chemat să parcurgă un obositor urcuș spiritual pentru a ajunge la vârfurile sfințeniei. În schimb, sfințenia este primire a unui dar pe care Dumnezeu îl oferă întregii Biserici, chemându-i pe toți și pe fiecare la întâlnirea cu El. Este vocația universală la sfințenie amintită de Conciliul Vatican II. „Toți suntem chemați la sfințenie: este însăși măsura vieții creștine”, spunea Papa Benedict al XVI-lea la sfârșitul unui ciclu de audiențe de miercuri despre sfințenie (13 aprilie 2011); Papa Francisc, în mod asemănător: „Dumnezeu ne atrage ținând cont de rețeaua complexă de relații interpersonale care se stabilesc în comunitatea umană: Dumnezeu a dorit să intre într-o dinamică populară, în dinamica unui popor” (Gaudete et exsultate, 6). Sunt câteva texte care ne-au inspirat să ne gândim la această întâlnire anuală a noastră.
– Mai există fascinația sfințeniei în rândul credincioșilor?
– Prezența sfinților și a sfintelor în viața Bisericii ne spune că întâlnirea cu Dumnezeu este cu adevărat practicabilă; nu este o destinație la care nu se poate ajunge. Este cunoscută de acum expresia Papei Francisc cu privire la „sfințenia de la ușa de alături”. Mai ales evlavia populară ne spune că sfințenia mai are fascinație asupra credincioșilor; o forță pe care André Vauchez, cunoscut specialist în istoria spiritualității creștine, o găsește în percepția unei forțe atractive deosebite care emană din unele figuri. Pascal a scris că „sfinții au propria lor împărăție, strălucirea lor, victoriile lor și maiestatea lor” (Cugetări 290). Mă gândesc la atracția exercitată și de figuri necreștine. De exemplu, Etty Hillesum, a cărei viață se poate cuprinde într-un vers al lui Rilke: „Chiar dacă nu vrem, Dumnezeu ne maturizează”. Papa Benedict al XVI-lea o citează în audiența care a urmat după renunțarea sa la slujirea petrină, la 13 februarie 2013: „În viața sa risipită și neliniștită îl regăsește pe Dumnezeu chiar în mijlocul marii tragedii din secolul al XX-lea, Shoah. Această tânără fragilă și nesatisfăcută, transfigurată de credință, se transformă într-o femeie plină de iubire și de pace interioară, capabilă să afirme: «Trăiesc constant în intimitate cu Dumnezeu»”.
– Ce rol au laicii în a mărturisi lumii această dimensiune comunitară?
– Pentru credincioșii laici există un spațiu cu adevărat privilegiat și este viața de familie. În celebrarea nunții, Biserica invocă mijlocirea soților sfinți și este fundamental după aceea harul Sacramentului Căsătoriei. În Amoris laetitia, Papa a amintit că acest Sacrament este un dar pentru sfințirea soților și este o vocație, deoarece este un răspuns la chemarea specifică de a trăi iubirea conjugală ca semn imperfect al iubirii dintre Cristos și Biserică (cf. nr. 72). Biserica are astfel de figuri luminoase: mă gândesc la soții Martin, părinții Sfintei Tereza de Lisieux; la Luigi și Maria Beltrame Quattrocchi, la familia Ulma, beatificată în septembrie.
– S-au schimbat modelele de sfințenie în ultimele decenii?
– Observând istoria Bisericii și teologia sfințeniei este posibil să întâlnim schimbări, precum și accentuări diferite. Se întâmplă, de asemenea, ca, în contexte determinate, să prevaleze unele stereotipuri care întunecă fața autentică a sfințeniei; însă, cu adevărat, sfinții sunt mereu bărbați și femei care, plecând de la experiența lor cu Dumnezeu, au răspuns la provocările timpurilor și ale culturilor. În aceste săptămâni, Papa prezintă unele din aceste figuri cu adevărat „actuale”, precum venerabila Madeleine Delbrêl, vestitoarea unei sfințenii „pe străzi”; Sfântul Charles de Foucauld, inimă pulsantă de caritate în viața ascunsă; Fericitul José Gregorio Hernández Cisneros, medic al săracilor și apostol al păcii… Sunt mărturii care ne spun că sfințenia nu este negare a lumii și a trupului, ci este plinătate de viață trăită în iubirea lui Cristos și comuniunea în Biserică.
– Cum să facem politică și să devenim sfinți?
– Cred că este întrebarea, cel puțin astăzi în Europa noastră, cea mai provocatoare, pentru că indică un spațiu unde se observă o mai mare ascundere creștină! Aceasta contrastează cu magisteriul Conciliului Vatican II, care vede în spațiile edificării umanului un loc privilegiat pentru angajarea credincioșilor laici. Aceasta nu pentru că se dorește excluderea lor din angajarea intra-eclezială (dimpotrivă, în recentele lucrări sinodale s-a vorbit mult despre aceasta), ci pentru că, așa cum sublinia Conciliul Vatican II, viața lor este ca întrețesută de realități temporale. Papa Paul al VI-lea a preluat cu insistență acest magisteriu în Evangelii nuntiandi: „Cu cât vor fi laici pătrunși de spirit evanghelic, responsabili ai acestor realități și angajați în mod explicit în ele, competenți în promovarea lor și conștienți că trebuie să dezvolte toată capacitatea lor creștină ținută adesea ascunsă și sufocată, cu atât aceste realități, fără a pierde nimic și fără a sacrifica din coeficientul lor uman, ci manifestând o dimensiune transcendentă adesea necunoscută, se vor afla în slujba edificării Împărăției lui Dumnezeu și prin urmare a mântuirii în Isus Cristos” (nr. 70). Avem în aceasta niște figuri cu adevărat puternice: mă gândesc la Thomas Morus, proclamat de Papa Ioan Paul al II-lea patron al politicienilor; cât privește contemporanii, mă gândesc la Fericitul Alberto Marvelli, la venerabilul Robert Schuman, la slujitorii lui Dumnezeu Giorgio Pira și Alcide De Gasperi.
– Există ambiente sau situații în care este imposibil să devenim sfinți?
– Prezența, mai ales în epoca modernă, a unei mari varietăți de sfinți ne spune și că sfințenia este realizabilă în cele mai diferite stări de viață. Este un clasic ceea ce într-un text vestit din „Filoteea” scria Sfântul Francisc de Sales, citat și de Papa Ioan Paul al II-lea la nr. 56 din Christifideles laici: „A pretinde să eliminăm viața evlavioasă din cazarma soldatului, din atelierul meșteșugarului, de la curtea principelui, din intimitatea soților este o greșeală, ba chiar o erezie…” Într-un singur spațiu este imposibilă sfințenia și este cel al păcatului și al viciului. Însă acesta este și un spațiu din care este posibil să se iasă cu convertirea. Model principal este răstignitul de lângă Isus pe Calvar. Despre el, Candido din Fulda, un autor medieval, a spus că atunci când a urcat pe cruce era un tâlhar, în schimb când atârna mort pe aceeași cruce era un martir. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
