Mons. Alfred Xuereb despre Papa Benedict al XVI-lea
02.01.2024, Vatican (Catholica) - Arhiepiscopul Alfred Xuereb, Nunțiu Apostolic în Maroc, a fost timp de șase ani secretarul particular al Papei Benedict al XVI-lea, însoțindu-l până la renunțarea sa în 2013, și apoi și al Papei Francisc. La prima comemorare a morții Papei emerit, în 31 decembrie 2023, prelatul a amintit de profunda credință a acestuia, cum a scris și în cartea publicată în ianuarie anul acesta, „I miei giorni con Benedetto XVI” (Zilele mele cu Benedict al XVI-lea), editată de San Paolo.
– Mons. Alfred Xuereb, care este imaginea Dvs despre acest Papă pe care l-ați urmat așa de aproape?
– Primul lucru care îmi vine în minte este un părinte bun față de mine, mereu atent, precum și afabil. Nu ne reproșa niciodată atunci când făceam ceva greșit. Îmi amintesc că odată am făcut o legat de ceva și apoi i-am cerut scuze pe la sfârșitul zilei, iar seara, salutându-ne înainte de a merge la culcare, din nou mi-am cerut scuze. Mi-a spus: „Nu, părinte Alfred, deja v-ați cerut scuze și eu deja am primit scuzele, așadar, nu este nevoie să repetați scuzele”. Aceasta m-a făcut să înțeleg că și atunci când vreunul face față de mine o greșeală sau ceva ce nu merge, nu trebuie să îl răstignesc; este suficient să exprime scuzele sale și s-a rezolvat.
– Ce ați învățat de la Papa Benedict?
– Foarte multe lucruri, în mod deosebit modul afabil și cordial în care trebuie să ne raportăm cu ceilalți, chiar și cu cei care sunt, să spunem, în slujire față de noi. Să nu ne simțim niciodată un stăpân față de ceilalți. Desigur, am învățat și din credința sa profundă cum să îl simțim pe Dumnezeu aproape, pentru că el trăia în contact continuu cu Domnului și chiar și în momentele dificile spunea mereu: „Domnul ne va ajuta, mă încredințez, mă încredințez Lui”. Acest mod de a ne abandona Domnului în credință este foarte important. Mă ajută mult să desfășor mai bine slujirea mea.
– Renunțarea Papei Benedict a fost un pas pe care mulți credincioși nu l-au primit bine. Dvs cum ați reacționat?
– Desigur am rămas descumpănit, pentru că nu îmi imaginam niciodată o decizie de acest gen, dar desigur am acceptat-o. Cu 15 zile înainte de anunțul oficial dat întregii lumi despre decizia sa de a renunța la pontificat, m-a chemat în birou și la început îmi venea în minte să îi spun: „Sfinte Părinte, pentru ce nu vă mai gândiți un pic?” Apoi mi-am spus: „Dar sunt nesăbuit. Cine știe de cât timp trăiește Papa acest moment.” Și în acea clipă mi-am amintit de momentul când eram în sacristie, gata pentru a merge la Liturghie. În mod normal, când bătăile ceasului din curtea „Sfântul Damasus” anunțau ora șapte, el făcea semnul crucii și ieșeam pentru a celebra Liturghia. Dar erau zile în care, cu toate că orologiul anunța ora șapte, el rămânea absorbit în rugăciune. Și îmi spuneam: „Fără îndoială, se roagă pentru ceva foarte important, pentru că el era punctual în mod normal”. Apoi m-am gândit că probabil se ruga pentru această decizie, și aceasta m-a mângâiat. Era foarte senin și în ziua în care a anunțat renunțarea sa, la 11 februarie, în timpul prânzului. Desigur, eu plângeam. Acolo, în Sala Consistoriului, eram foarte, foarte trist. După aceea, în timpul prânzului, am spus: „Sfinte Părinte, dar Dvs erați foarte senin”. Și a răspuns hotărât: „Da”. A rămas senin tot timpul, chiar și după aceea, când am mers la Castel Gandolfo în așteptarea alegerii noului Papă. A rămas mereu foarte, foarte senin, foarte.
– Papa Benedict însuși odată, în această privință, i-a spus lui Peter Seewald că își va da demisia și din cauza insomniei…
– Da, așa a spus. Eu, care trăiam cu el, nu am auzit niciodată rostind acest cuvânt. Dar știam că avea greutăți să doarmă. Și gărzile elvețiene, care stăteau sub Palatul Apostolic, îmi spuneau că adesea vedeau noaptea lumina din dormitorul său. Îmi amintesc că odată îl durea capul și eu în ziua următoare l-am întrebat: „Sfinte Părinte, v-a trecut durerea de cap?” Și mi-a răspuns: „Aceea este mereu”. Cred că este o caracteristică a familiei. Și fratele Georg, când venea la noi, dimineața eu îl întrebam: „Maestre, ați dormit bine?” Și el răspundea: „În parte”. Aveau această dificultate de a dormi. Și cred că această conștientizare că a venit momentul renunțării era legată cu călătoria pe care el a făcut-o în Mexic și în timpul zborului de multe ore, nu îmi amintesc câte, probabil douăsprezece – nu a reușit să doarmă nici măcar un minut. Când am ajuns, desigur, erau ceremoniile de bun-venit. În timpul drumului în papamobil spre locul în care trebuia să locuim, a rămas în picioare pentru a binecuvânta atâția oameni care s-au îngrămădit la dreapta și la stânga. Apoi voia să ia o cină scurtă, dar văzându-i pe Episcopii mexicani, a rămas cu ei și nici în noaptea următoare nu a dormit. Și acest nedormit o noapte, două nopți, trei nopți… face foarte dificilă raportarea cu ceilalți și a face lucrurile.
– Am avut timp de zece ani o noutate pentru Biserica universală: „conviețuirea” unui Papă emerit și un Papă în funcție. Cum s-a prezentat problema după părerea Dvs?
– Era un raport foarte bun, foarte frumos. Papa Francisc a avut mereu o venerație față de Papa Benedict și a spus public acest lucru. Mai mult, Papa Benedict avea în minte, cred eu, să dispară practic în mănăstire și să trăiască numai în ascuns. În schimb, Papa Francisc a fost cel care de mai multe ori a insistat ca să fie cu el în unele momente, o binecuvântare a unei statui a Sfântului Mihail în Grădini, diferite Consistorii… a fost el cel care i-a spus: „Uitați-vă, noi apreciem și numai prezența ta, poate să fie de învățătură pentru noi”. Desigur, Papa Benedict a înțeles că el nu mai era Papă și gata, așadar, nu interfera deloc în decizii și nici nu comenta conducerea noului Papă.
– Cum vă doriți ca persoanele să îl amintească pe Papa Benedict?
– Îmi doresc să fie amintit așa cum era. Cartea mea are scopul aproape de a corecta imaginea publică pe care mass-media au dat-o și lumea în general a avut-o despre Papa Benedict. Dintr-o perspectivă privilegială pe care o aveam eu de a trăi cu el, vreau să spun: „Acesta este omul pe care eu l-am cunoscut și nu este exact ceea ce a fost arătat. Așadar, aș vrea ca oamenii să îl amintească așa cum era, și nu numai să îl amintească, ci și să îl imite, pentru că în afară de învățături, ne-a lăsat un exemplu foarte frumos, o viață exemplară de sfințenie și de simplitate.” (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
