Interviu cu E.S. Martin Roos: Bătălia a fost purtată și câștigată
12.10.2024, Timișoara (Catholica) - Excelența Sa Martin Roos, Episcop emerit de Timișoara, s-a născut la 17 octombrie 1942 în localitatea Satchinez, județul Timiș. Studiile teologice le începe în 1961 la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia. Din 1962 până în 1969 studiază la Facultatea de Filozofie-Teologie din Königstein im Taunus, Germania. La 3 iulie 1971, este hirotonit preot de către Episcopul dr. h. c. Carl Joseph Leiprecht, pentru Dieceza de Rottenburg-Stuttgart. După schimbările din decembrie 1989, cu îndemnul și cu permisiunea Episcopului de atunci, de Rottenburg-Stuttgart, prof. dr. Walter Kasper (devenit ulterior Cardinal), se reîntoarce în Dieceza de Timișoara.
La 20 iulie 1990, Excelența Sa Sebastian Kräuter, Episcop de Timișoara îl numește director al cancelariei episcopale, încredințându-i organizarea arhivei și a bibliotecii diecezane, respectiv înființarea muzeului diecezan. La 28 august 1999 pr. Martin Roos este consacrat Episcop diecezan de Timișoara. Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Fulda (Land-ul Hessen, Germania) i-a decernat în data de 4 februarie 2011, titlul de doctor honoris causa în domeniul teologiei. În acest an, Excelența Sa Martin Roos, Episcop emerit, aniversează 25 de ani de la momentul consacrării episcopale. Cu această ocazie l-am rugat să ne împărtășească amintirile sale legate de primii ani ai Diecezei de Timișoara de după 1989.
– Părinte Episcop, când ați aflat de schimbările din decembrie 1989, ați căutat o modalitate de a veni la Timișoara. Cum ați luat decizia finală de a vă întoarce definitiv în Dieceză?
– Evenimentele din preajma Crăciunului anului 1989 m-au făcut să simt din nou dorul de casă și în ianuarie 1990 am venit pentru prima dată la Timișoara, pentru o scurtă perioadă de timp. Atunci i-am mărturisit părintelui ordinarius, Mons. Sebastian Kräuter, că aș dori să mă întorc definitiv în Dieceză. Câteva luni mai târziu, la sfârșitul lui aprilie am sosit pentru consacrarea întru Episcop a Mons. Kräuter, iar în data de 20 iulie 1990, cu permisiunea Episcopului meu din Germania, Excelența sa prof. Walter Kasper, am părăsit Dieceza de Rottenburg-Stuttgart. Mai precis, pentru început, pentru doi ani, apoi pentru cinci ani, cu posibilitatea unei prelungiri ulterioare.
La acea vreme, sediul Ordinariatului Episcopal de Timișoara se afla pe strada Matei Corvin nr. 2. La parter erau birourile și sala de mese, la etaj locuia fostul Vicar general, prelatul dr. Ferdinand Cziza, care emigrase deja în Germania, tot acolo aflându-se și biroul pentru audiențe al Episcopului. Episcopul Kräuter locuia singur în clădirea din Piața Unirii nr. 10, unde avea o bucătărie și diferite alte spații. În fiecare dimineață venea până la sediul de pe strada Matei Corvin nr. 2, unde îi primea în audiență pe credincioși și își îndeplinea diferitele atribuții de păstor al Diecezei, iar după prânz se întorcea acasă în clădirea din Piața Unirii nr. 10 pentru restul zilei. Micul dejun și cina le servea la domiciliu. În birou lucrau patru persoane: două doamne, adică o casieră și o dactilografă, care se ocupa de corespondență, dar și doi ingineri pensionari, arhitectul Franz Braun și inginerul Jakob Willkomm, care se ocupau de administrarea diferitelor clădiri aflate în proprietatea Bisericii. Acesta era toată Episcopia!
Episcopul nu numise încă nici un Vicar general, nici un director al cancelariei, nici un secretar. După consacrare, Episcopul era, ca să spunem așa, Ordinarius și Ordinariat într-o singură persoană, adică era singur. Cu toate că avea o memorie bună, și ceea ce învățase stăpânea foarte bine, el nu prea avea un simț practic dezvoltat. Eu îi cunoșteam pe preoții mai în vârstă din Dieceză, dar pe cei tineri mai puțin. Când am sosit, Episcopul mi-a oferit cazare în clădirea de pe strada Matei Corvin nr. 2, în propriul său birou de audiențe. Această încăpere a devenit căminul meu. În birou se aflau o masă, două-trei fotolii, un dulap și o canapea extensibilă. Acesta era „dormitorul” meu. Din fericire, alături se afla și o baie, așa că puteam să locuiesc și să lucrez cumva. Când am ajuns, pr. Episcop Kräuter m-a numit director al cancelariei și mi-a spus: „Ești cancelar, ocupă-te de restul…”
La început am încercat să obțin o imagine de ansamblu a situației, și să elaborez un plan de acțiune. Am început să vizitez parohiile, să mă deplasez în sate, pentru că situația era foarte precară. Unii dintre credincioși plecaseră deja, în special cei de etnie germană, alții își făceau bagajele sau stăteau deja pe valizele gata împachetate. Și preoții se întrebau, dacă mai merită să rămână aici sau ar fi mai bine ca să pornească și ei după credincioși, deoarece bisericile se goleau bancă cu bancă de la o duminică la alta. Aceasta era realitatea în acele luni ale anului 1990. Când vizitam bisericile locale, de multe ori nu era nimeni acolo: nici sacristanul, nici organistul, uneori nici măcar preotul. Totul era caracterizat de un spirit de lipsă de optimism: hai să plecăm de aici!
Atunci mi-a venit ideea ca să îi sugerez Episcopului să numească măcar un secretar, care să facă treaba în birou, în timp ce eu mă ocup de lucrurile „din afară”. „Bine, atunci caută pe cineva”, a venit răspunsul din partea lui. Am întrebat personalul din birou dacă ar putea recomanda pe cineva. Una dintre doamne locuia în Elisabetin și a spus că părintele capelan de la parohia lor ar fi potrivit. Așa că l-am rugat pe părintele capelan ca să vină la Episcopie. Mi-am dat seama că este un tânăr inteligent, învăța ușor, cu multă bunăvoință și disponibilitate. I-am sugerat Episcopului ca să îl numească secretar pe tânărul preot, până atunci capelan László Böcskei.
Dar a existat o problemă: preotul paroh din Timișoara III. Elisabetin, pr. Lukas Jäger, un călugăr salvatorian, era foarte atașat de noul său capelan și nu voia să îl lase să plece: „Îmi iei pe cel mai bun capelan!”, mi-a strigat supărat când am încercat să îi explic planul, și l-a sunat imediat furios pe Episcop. Când m-am întors din Elisabetin, Episcopul m-a certat pe mine pentru problemele pe care i le-am creat. Dar până la urmă am reușit să negociem cu pater Lukas și am ajuns la un rezultat final: pr. capelan László Böcskei lucra dimineața în biroul Episcopiei, iar după-amiaza era la dispoziția preotului paroh din Elisabetin. Această stare de fapt a continuat până la mijlocul lunii februarie 1991, după care pr. Böcskei a început să lucreze în permanență pentru Episcopie. Din acel moment el a fost secretarul.
Am pus încă o masă în biroul meu, astfel că stătea vis-a-vis de mine. De atunci am lucrat împreună. Astfel, ne-am putut apuca să gândim și planurile mai mari. După luni de zile, Nunțiatura de la București a trimis o scrisoare prin care îi cerea Episcopului să numească, finalmente, un Vicar general. Alegerea Episcopului a fost pr. György Kóbor, preotul paroh din Ciacova. Cu toate acestea, el era ocupat cu parohia sa „crescută” și cu diversele sale proiecte „Caritas” și venea la Ordinariat doar „să semneze” din când în când. În rest, noi doi – secretarul și cancelarul – am fost lăsați oarecum în plata Domnului în Cancelaria Episcopală.
Încă aflându-mă în Germania eu am gândit două planuri: renovarea vechiului și dărăpănatului Palat Episcopal și ridicarea bisericii de pelerinaj de la Maria Radna la rangul de Basilica Minor. Aceste lucruri au fost discutate și convenite cu preoții din Banat, dintre care unii trăiau deja în Occident de mult timp, la o întâlnire la Mönchsdeggingen, lângă Nördlingen – dacă îmi amintesc bine – înainte de sosirea mea la Timișoara. Înaintarea cererii și obținerea decretului papal al ridicării bisericii de pelerinaj din Maria Radna la rangul de Basilica Minor era obiectivul mai ușor de realizat. Nunțiatura nou (re)înființată la București a jucat un rol primordial în acest proces. Renovarea clădirii Palatului Episcopal și transformarea ei din nou în sediu episcopal utilizabil a fost ceva mai dificilă. Între timp, clădirea de pe strada Matei Corvin nr. 2 devenise deja neîncăpătoare, edificiul era aproape plin până la refuz.
Deci a trebuit să ne ocupăm de renovarea Palatului Episcopal, dar din ce fonduri?! A treia mare întrebare a fost: ce să facem cu parohiile deja golite, pustiite? În 1991 am început să facem planuri și bugete. Cei doi ingineri din Timișoara, care lucrau la Episcopie, deși pensionari, aveau încă relații, cunoșteau autoritățile și ne-au ajutat să obținem autorizațiile necesare pentru renovarea vechii clădiri a sediului episcopiei. Ei s-au ocupat în Timișoara de actele necesare, în timp ce eu am încercat să strâng fonduri în străinătate. La Viena exista institutul ecleziastic intitulat Europäischer Hilfsfonds (Fondul European de Ajutorare), care gestiona fonduri primite de la Conferințele Episcopilor din Germania, din Elveția și din Austria. Acolo am depus planurile, cererile, bugetul și toate actele necesare. De la Viena, am călătorit la Bonn, capitala Republicii Federale Germania la acea vreme, unde exista un centru similar; am fost la Conferința Episcopală Germană, la Ministerul Federal de Interne și în multe alte locuri. Pentru început am primit promisiuni, dar cu timpul au început să intre și banii și am putut începe lucrările.
La acel moment, în clădirea Episcopiei, la etaj locuiau unsprezece chiriași, persoane fizice, care nu doreau să se mute, iar la parter, nu îmi amintesc exact dacă erau unsprezece sau paisprezece întreprinderi de stat. Prima încăpere care a fost eliberată a fost a unei loterii, care era acolo unde se află acum camera portarului. Și așa s-a spart gheața! În scurt timp, s-a răspândit vestea: „Se întorc popii”. Aparent, oamenii știau că această clădire a fost cândva sediu episcopal și că aparținea „popilor”.
La etaj, unde se află acum sacristia și capela, locuiau doi soți în vârstă, ei au fost următorii care s-au mutat. Toți ceilalți au avut pretenția să le dăm în schimb apartamente mai mari, mai frumoase – și aceasta în centrul orașului. Unii chiriași locuiau aici de aproape 40 de ani. Am avut noroc cu imobilul de pe strada Augustin Pacha nr. 2, pentru că imediat cum s-a eliberat acolo câte un apartament, i-am mutat pe o parte dintre chiriași. Ultimii locatari au stat în spațiile unde se află acum bucătăria și sala mai mică de mese. Ei nu au vrut nicicum să se mute. Noi deja renovam, demolam sau ridicam ziduri, ne ocupam deja de lucrările de finisare, dar chiriașa și fiul ei tot nu voiau să se mute. Ce să facem cu ei? În cele din urmă am cumpărat un apartament într-un cartier al orașului și i-am mutat acolo. Apoi am renovat rapid și acel colț și, în ziua dinaintea sărbătorii Sfântului Gerhard, pe 23 septembrie 1995, în cadrul unei festivități am inaugurat clădirea și i-am redat destinația inițială. Acesta a fost începutul!
La un moment dat, lucrările fiind în plină desfășurare de ceva vreme, vestea restaurării clădirii istorice a ajuns la București. A sosit o presupusă comisie la nivel înalt, care inițial ne-a certat pentru că am abordat proiectul „fără București”, dar după o inspecție amănunțită a șantierului, domnii – era probabil prin 1993 – au mărturisit între ei, cu glas scăzut, că era singurul șantier din țară „care funcționa”. Un alt moment a fost ceremonia de inaugurare din 23 septembrie 1995, când, pe lângă iluștrii oaspeți din viața politică și Biserică, am avut bineînțeles invitată și presa – inclusiv cei de la București de la Televiziunea Română – care s-au străduit să înregistreze fiecare mișcare, precum și clădirea întreagă, din exterior și din interior. La sfârșit însă, un reporter a răbufnit: „E foarte bine ce au făcut aici, dar nu putem pune în emisiune pentru că totul este catolic!”
– Cei care locuiau acolo erau de fapt chiriași, pentru că imobilul fusese deja restituit proprietarului de drept, nu?
– Clădirea are o istorie interesantă. Când Episcopul Augustin Pacha a fost arestat în 1950, clădirea a fost confiscată pe motiv că este „proprietatea privată a Episcopului”. Deși era evident că nu era proprietatea lui privată și nici nu ar fi putut fi! În 1953, Dieceza – pe atunci degradată unilateral de către statul comunist la rangul inferior de „protopoiat” – a intentat un proces împotriva orașului, susținând că imobilul nu constituia proprietate privată, ci proprietatea și sediul unei instituții ecleziastice. Acest proces a fost câștigat de Dieceză, dar cu condiția ca locatarii și întreprinderile de stat introduse acolo să nu fie evacuați. La etaj, unde este acum sala roșie, era biroul Industriei Cărnii, iar la parter, în colțul de sud-vest, era Librăria Universității, fostă Cartea Rusă. Actualul Muzeu diecezan a fost sediul unui magazin de antichități, o consignație, iar unde se află acum biblioteca, era un atelier de marochinărie și reparații de încălțăminte – acesta s-a mutat în clădirea de vis a vis de noi.
La acea vreme, spațiile actuale ale arhivei erau închiriate de o legătorie de cărți. De asemenea, curtea a fost închiriată, doar un singur garaj rămăsese pentru mașina proprie a Episcopiei. Chiria plătită de toți acești locatari constituia o sumă foarte mică, modică, mai degrabă simbolică, prețul a două cutii de chibrituri. Totul arăta teribil de degradat aici: Ordinariatul nu avea fonduri pentru a întreține clădirea, chiriașii nu aveau nici un interes ca să o întrețină, erau adesea muncitori săraci, iar instituțiile statului nu erau interesate, pentru că nu ei erau proprietarii. Regret că nu am făcut câteva fotografii la momentul respectiv, dar nu am avut timp pentru așa ceva. Când Episcopul Pacha a decedat, în 1954, Episcopiei i s-a atribuit sediul vechi al parohiei din Timișoara IV Iosefin. Ordinariusul și Vicarul general au locuit acolo până în 1975, când li s-au retrocedat clădirile de pe strada Matei Corvin, nr. 2, și Piața Unirii, nr. 10. Apoi s-au mutat acolo. Părintele ordinarius Konrad Kernweisz a trecut la cele veșnice în apartamentul care îi fusese atribuit în Piața Unirii, nr. 10.
– Cum s-a desfășurat, în acei ani, reorganizarea Diecezei?
– În anii 1990-1991 am încercat să evaluez situația parohiilor, iar de la 1 ianuarie 1992 am fost nevoiți să închidem 101 parohii, deoarece atât parohiile cât și bisericile erau complet goale. Unii dintre preoți emigraseră deja în Germania, alții doreau să slujească în pastorația germană și au cerut permisiunea de a face acest lucru, iar confrații mai în vârstă, adesea și bolnavi, preferau să se mute la rudele lor care emigraseră în Germania sau Austria, și în câțiva ani au și murit acolo. Aceste parohii germane bănățene, pe vremuri considerabile ca mărime, au devenit filiale. Dieceza a rămas cu doar 71 de parohii. Între timp, fuseseră înființate doar două parohii: parohia Dumbrăvița, sub Episcopul Sebastian Kräuter și parohia Preasfânta Treime din Reșița-Govândari, pe care am înființat-o eu. În vremea Episcopului Sebastian existau doar cele patru decanate vechi din perioada comunistă: Timișoara, Arad I (parohiile germane din județul Arad), Arad II (parohiile maghiare din județul Arad) și Resița. Nu a fost ușor nici pentru preoții care au rămas aici, pentru că, în loc de o parohie, trebuiau să se ocupe de trei sau patru comunități. Erau parohii în care nu mai rămăsese nici un suflet catolic, nimeni căruia să i se încredințeze biserica, nimeni căruia să i se dea cheile lăcașului de cult.
– Aceasta a însemnat o muncă uriașă…
– Într-adevăr a fost foarte mult de lucru, dar am primit și mult ajutor, chiar și din Germania și Austria. De exemplu, un arhitect și antreprenor în construcții din Germania, Franz Wesinger († 28.03. 2024) din Olching, lângă München, s-a ocupat de actele necesare și de decontul pe baza facturilor de aici, către organizațiile de ajutor și donatorii de stat și bisericești, în special către Ministerul Federal de Interne din Bonn, Conferința Episcopală Germană, Fondul European de Ajutor din Viena, „Kirche in Not/Ostpriesterhilfe” din Königstein im Taunus și, mai târziu, și către „Renovabis” din Freising.
Pentru noi a lucrat și constructorul Constantin Marcu din Timișoara, nepot al Episcopului martir Constantin Ignațiu Bogdánffy. Ferestrele au fost realizate, montate și tencuite de un antreprenor, membru al fostei mele comunități parohiale din Stimpfach, Germania, la un preț rezonabil. Fostul meu președinte al comitetului bisericesc din Stimpfach, Gebhard Schips, a fost responsabil pentru acest lucru. Perdelele din camerele private ale Episcopiei au fost cusute în mod gratuit de o croitoreasă, Gabriele Schlöder, tot din Stimpfach, în timp ce soțul său, Wilhelm Schlöder, a asigurat neobosit asistența tehnică. Membrii grupului de tineret timișorean al secretarului episcopal László Böcskei, grup cunoscut sub numele de „Szent Gellért”, au ajutat, de asemenea, foarte mult. Ei au cărat molozul și resturile de dărâmături, dar au contribuit și la mutarea mai rapidă a locatarilor: după-amiaza veneau, cântau, puneau muzică și făceau un pic… mai mult zgomot, lăsându-i pe locatari să înțeleagă că le-ar fi mai bine într-un loc mai liniștit…
Cu puțin timp înainte de finalizarea lucrărilor de restaurare, un grup de femei din diferitele parohii ale orașului au venit și au aranjat camerele private ale sediului episcopal, astfel încât ultimele retușuri au făcut ca întreaga clădire să strălucească pentru ziua ceremoniei de sfințire din 23 septembrie 1995. Bătălia a fost astfel purtată și câștigată, ceea ce mulți sceptici au pus la îndoială, văzând „ruinele” inițiale cu pereții goi, ferestrele și ușile găurite, care îl întâmpinau pe vizitator, care se întreba dacă ar putea fi vreodată ordine în acest haos sau dacă ar putea apărea chiar un nou Ordinariat episcopal…
– Excelență, Vă mulțumim că ne-ați împărtășit aceste amintiri, dar și pentru timpul acordat! (Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara)
