Prof. Antonio Ducay: Empatia, duioșia și milostivirea sunt remediile pentru rănile lumii
02.12.2024, Roma (Catholica) - „Dilexit nos” este „o terapie pentru relele lumii actuale, o lume care supraviețuiește printre războaie, dezechilibre socio-economice, consumism și folosire antiumană a tehnologiei”. Papa Francisc afirmă că „inima omului poate să fie dreaptă numai atunci când este vindecată de iubirea lui Cristos” și „enciclica încearcă să îi apropie pe toți de această Inimă, unde putem experimenta iubirea care vindecă și întărește”. Afirmă astfel prof. Antonio Ducay, de la Universitatea Pontificală Santa Croce, în acest interviu cu „L’Osservatore Romano”, în care oferă câteva chei de lectură pentru noua enciclică.
– După două enciclice de factură socială, Papa Francisc propune o enciclică pastorală. Ce credeți că oferă „Dilexit nos” Bisericii și lumii?
– Dilexit nos este mult mai mult decât o enciclică pastorală; este o terapie pentru un timp rănit. Astăzi, mass-media și rețelele sociale ne arată drame și dezastre în fiecare colț al planetei, apropiindu-ne de probleme pe care, de cele mai multe ori, nu le putem rezolva. Această avalanșă de durere îndepărtată, pe care nu o putem atinge, generează distanță emoțională și o anumită indiferență. Enciclica ne invită să nu permitem ca inima noastră să se usuce în această „obișnuire cu durerea altuia”. De fapt, Papa Francisc ilustrează cum lumea își pierde „inima” tocmai ignorând suferințele umane; vorbește despre bătrânele care au pierdut totul în război și pe cei dragi ai lor. Este sfâșietor a le vedea și a asculta plânsul lor și, totuși, acea durere rămâne adesea fără răspuns. Personal, cred că am devenit imuni sau preferăm să ne abatem privirea pentru a evita această suferință inutilă. În această privință, Papa Francisc ne amintește că iubirea lui Cristos este „singura capabilă să dea o inimă acestui pământ”. Mesajul său este un apel de a restabili căldura umană: Inima lui Isus ne învață să fim o „Biserică spital de campanie” unde empatia, duioșia și milostivirea sunt remediile pentru rănile lumii.
– Pontiful afirmă că devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul adus unui organ separat de Persoana lui Isus, ce intenționează să spună?
– Papa Francisc ne amintește că devoțiunea la Preasfânta Inimă nu este un cult adus unui organ izolat, ci lui Cristos în totalitatea Sa. Se face aluzie la acele imagini care reprezintă numai inima, înconjurată de spini sau flăcări, care, deși simbolizează iubirea Sa, pot face să se piardă sensul deplin al acestei devoțiuni. De fapt, Inima lui Isus este centrul intim al persoanei Sale, simbolul carității Sale imense. De aceea, imaginile care reprezintă întreaga figură a lui Cristos cu inima scoasă în evidență arată mai bine că această iubire nu este un simbol abstract, ci expresia misiunii Sale mântuitoare. Inima lui Cristos a fost în realitate motorul întregii Sale vieți și al activității Sale aici pe pământ: locul iubirii Sale față de Tatăl, de care a făcut părtașă omenirea, și care l-a făcut să se dăruiască pentru noi. Și este și motorul mijlocirii Sale pentru noi de la tronul Său de glorie din cer. Imaginea Preasfintei Inimi ne trimite, așadar, la întruparea și la viața lui Isus: trecerea Sa umilă prin Nazaret, predicarea Sa, vindecările Sale și, mai ales, pătimirea, moartea și Învierea Sa. În această imagine găsim iubirea sa făcută prezență vie și tangibilă în istorie.
– „Văzând cum se succedă noi războaie, cu complicitatea, toleranța sau indiferența altor țări sau cu simple lupte de putere în jurul intereselor de parte”, scrie Papa, „ne vine să credem că societatea mondială pierde inima.” Ce importanță are pentru lumea de astăzi a vorbi despre iubirea divină a Inimii lui Isus Cristos?
– Când se pierde simțul de Dumnezeu și al iubirii Sale față de oameni, se pierde și fundamentul ultim al demnității umane. Fără această bază transcendentă, raporturile umane tind să se dezintegreze și degenerează în simple raporturi de conveniență, simple instrumente de interese ale unor persoane sau grupuri, unde aproape că nu există spațiu pentru considerațiile morale. Aceasta duce la ceea ce Dostoievski spune în Frații Karamazov: fără Dumnezeu, „totul este permis”. Deși poate să fie interpretată în multe moduri, la sfârșit mesajul său evidențiază un adevăr fundamental: fără un punct de referință ultimă, ca iubirea divină, se deschide ușa spre o mentalitate fără conștiință și fără compasiune, care este capabilă să justifice orice act. Atunci persoana devine inumană, se denaturează capacitatea de a iubi. Enciclica evocă o altă operă a lui Dostoievski, Demonii, unde un personaj trăiește închis în el însuși, incapabil să „aibă inimă” pentru a relaționa sincer cu ceilalți. Papa Francisc, urmându-l pe Romano Guardini, amintește că „numai inima știe să primească și să dea o patrie”. Și așa este: fără o inimă capabilă să iasă din ea însăși, nu reușim să recunoaștem în profunzime pe aproapele, să înțelegem lumea sa și devenim persoane distante, indiferente. În schimb, Inima lui Cristos prezintă exemplul unei iubiri care primește, însoțește în luminile și în umbrele vieții și nu se dă înapoi în fața sacrificiului pe care de atâtea ori iubirea îl comportă. Biserica vede în această iubire manifestarea iubirii lui Dumnezeu, o iubire care întărește inima umană, o reînnoiește și îi permite să iubească într-adevăr. Astfel, mesajul enciclicei dobândește forță pentru lumea de astăzi: numai dacă ne vom întoarce la această iubire, vom putea consolida raporturi de autentică fraternitate și solidaritate, capabili să rezistăm intereselor egoiste și să redăm societății o adevărată „inimă”.
– Cu privire la inteligența artificială, Papa asigură că micile detalii ale inimii nu vor putea sta niciodată printre algoritme. Și „în era inteligenței artificiale, nu putem uita că pentru a salva umanul sunt necesare poezia și iubirea”. Cum putem să trăim aceasta în mod concret?
– Inteligența artificială este un instrument puternic, capabil să replice anumite modele de raționament uman, dar nu este o persoană. Enciclica subliniază că propriu și natural ființei umane nu este atât capacitatea inteligenței, ci atitudinea atentă și disponibilă a inimii care este capabilă să creeze o adevărată întâlnire cu aproapele. Iubirea nu este făcută normal din mari bravuri, ci din mici detalii, din gesturi simple care, deși modeste în aparență, constituie adevărata istorie a vieții. Pentru a trăi toate acestea în mod concret este fundamental să fim atenți la nevoile celor care ne înconjoară. Viața este împletită din momente care par repetitive și obișnuite, dar în realitate au o valoare imensă atunci când le dedicăm celuilalt. O mângâiere dată unui copil, un gest iubitor față de un bătrân, un sfat sincer dat unui prieten sau o misiune desfășurată cu grijă provoacă bucurie și bunăstare, deși rar ajung în titluri din mass-media. Aceste gesturi zilnice, în ansamblul lor, îmbogățesc societatea și sunt reflexie a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Fără ele, contextul se sărăcește și raporturile devin mai reci și distante. Într-o lume tot mai digitalizată, aceste acte simple și umane sunt antidotul împotriva pierderii umanului.
– În plus, Pontiful propune experiența spirituală a unor mari sfinți ca Sfânta Margareta Maria Alacoque, Sfântul Charles de Foucauld și Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfântul Ignațiu de Loyola; cum poate viața sfinților să fie de ajutor în devoțiunea la Preasfânta Inimă?
– Enciclica subliniază devoțiunea profundă a acestor sfinți față de Inima lui Isus. Prin experiențele lor, au știut să comunice întâlnirea lor cu iubirea lui Dumnezeu față de popor. Sfânta Margareta Maria Alacoque, Sfântul Charles de Foucauld, Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfântul Ignațiu de Loyola și mulți alții, au fost suflete care au înțeles măreția iubirii lui Cristos și, cu inimă generoasă, au răspuns acelei iubiri. Această devoțiune, prin intermediul lor, a devenit un drum concret pentru ca poporul creștin să experimenteze duioșia și apropierea lui Dumnezeu. În realitate, toți sfinții au întâlnit această iubire. Să ne gândim la figuri ca maica Tereza de Calcutta, Ioan Bosco sau Maximilian Kolbe, care au dus caritatea la niveluri inimaginabile. Au fost capabili de o iubire extremă, pentru că erau pline de iubirea Inimii lui Isus. În viața lor putem vedea cum, într-o lume adesea împietrită și seculară, este posibil a iradia iubirea lui Dumnezeu cu o dedicare radicală și a fi semn de credibilitate pentru lume. Viața lor și mărturia lor ne amintesc că iubirea lui Dumnezeu continuă să fie vie și activă în istorie și că, prin Inima lui Isus, fiecare creștin poate ajunge la acea mântuire pe care ne-o oferă Dumnezeu.
– „Mângâiați pentru a mângâia.” Contemplarea Inimii lui Cristos invită, spune papa, și la aprofundarea dimensiunii comunitare, sociale și misionare a oricărei devoțiuni autentice la Inima lui Cristos. Adică această devoțiune trebuie să ne ajute să ne mișcăm, să asistăm pe cel care are nevoie?
– În ultimele secțiuni ale enciclicei, Papa reflectă asupra unor aspecte cheie care au marcat devoțiunea la Preasfânta Inimă și despre modul de a o trăi în timpul nostru. Privind la trecut, propune o „aducere la zi” sau actualizare a două elemente tradiționale: mângâierea și repararea. Imaginea Inimii lui Isus, plină de iubire, dar înconjurată de spini, evocă pătimirea sa și suferința sa în fața refuzului și a păcatelor omenirii. Acest simbol i-a făcut pe credincioși să mângâie acea Inimă rănită și să ofere iubire pentru a repara ofensele pe care Isus le-a îndurat în pătimirea Sa. Enciclica subliniază că, deși pătimirea lui Cristos este un eveniment care se situează în trecut, învierea Domnului face în așa fel încât să transcendă timpul și să devină, în mod misterios, o realitate contemporană în viața fiecăruia. De aceea, și astăzi este posibil să îl mângâiem pe Cristos și să îi oferim o reparare pentru ofensele îndurate. Enciclica propune ca această reparare să se exercite prin angajarea de a comunica iubirea lui Cristos lumii. Astfel, această viziune conferă devoțiunii la Preasfânta Inimă o dimensiune misionară: „O inimă care face spațiu iubirii lui Cristos prin încrederea totală” devine un canal al iubirii Sale față de toți. În definitiv, Papa invită la o devoțiune care să nu se limiteze la domeniul personal sau introspectiv, ci să ajungă să împărtășească iubirea lui Cristos în mod concret, mișcați să mângâiem și să vindecăm, să facem prezentă acea Inimă în viața și în necesitățile celorlalți.
– Ce chei de lectură ați da pentru a înțelege „Dilexit nos”?
– Cred că Dilexit nos se naște, în primul rând, din devoțiunea personală a Papei Francisc. El însuși a relatat că bunica sa l-a învățat să se roage „Isuse, fă inima mea asemenea cu inima Ta”. În plus, anii de formare ca iezuit aveau să consolideze această devoțiune, la care a făcut referință adesea în cursul pontificatului său. La aceasta se adaugă iubirea sa față de tot ceea ce este înrădăcinat în popor, și puține devoțiuni sunt atât de profund înrădăcinate cum este aceea la Preasfânta Inimă. Toate acestea fac parte din rădăcinile enciclicei. Dar există ceva și mai profund care animă acest document. Enciclica lasă să se întrevadă că Papa crede cu fermitate în binefacerile pe care le-ar aduce timpului nostru, o sănătoasă „antropologie a inimii”. În primele pagini afirmă ce anume se înțelege cu „inimă” și de ce ar trebui să ocupe un loc central în viața fiecărei persoane. În cultura occidentală modernă, primatul a fost atribuit altor elemente: raționalitatea în știință, voința în deciziile personale, emoțiile în raporturi și în întreținere, și sănătatea în bunăstarea fizică. Totuși, niciunul dintre aceste elemente nu creează o civilizație a iubirii. Cred că Papa Francisc ne invită să redescoperim inima, ca spațiu de întâlnire și de primire, pentru a-l transforma în adevăratul motor al acestei civilizații a iubirii. De aceea, așa cum am spus înainte, Dilexit nos este, înainte de toate, o terapie pentru relele lumii actuale, „o lume care supraviețuiește între războaie, dezechilibre socio-economice, consumism și folosire antiumană a tehnologiei”. Papa Francisc știe bine că inima omului poate să fie dreaptă numai când este vindecată de iubirea lui Cristos, și enciclica încearcă să îi apropie pe toți de această Inimă, unde putem experimenta iubirea care vindecă și întărește, capabilă să construiască acea civilizație fraternă promovată și în Fratelli tutti. Oricum, acest nou impuls dat devoțiunii la Preasfântă Inimă nu este posibil fără o anumită reînnoire. Devoțiunea trebuie să fie prezentată în formă adecvată și întemeiată pe revelație: este ceva ce se află mult la inima papei în această enciclică. Ne oferă fundamentul biblic și eclezial al acestei devoțiuni, iluminând acele aspecte care ar putea să fie mai dificile de înțeles pentru mentalitatea actuală. În definitiv, așa cum a spus arhiepiscopul Bruno Forte cu ocazia prezentării, Dilexit nos poate să fie văzută ca un compendiu a ceea ce papa vrea să comunice fiecărui frate și fiecărei surori în umanitate: că Dumnezeu îi iubește și că această iubire strălucește mai ales în viața lui Isus din Nazaret. A-l privi și a-l urma pe Cristos înseamnă a îmbrățișa iubirea pentru totdeauna și a învăța să devin dar pentru ceilalți. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
