Pr. Luigi Maria Epicoco: Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios
10.12.2024, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut de curând cartea „Doar bolnavii se vindecă. Umanitatea celui (ne)credincios”, scrisă de Luigi Maria Epicoco și tradusă în limba română de pr. dr. Gabriel-Iulian Robu. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 104 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei. Iată ca prezentare câteva cuvinte din carte.
Cu toții avem o cale de revenire. Sunt drumuri pe care le parcurgem cu capul plecat, cu coada între picioare, purtând expresia amară a tristeții și grimasa înfrângerii. Le cunosc de când eram copil, când îmi pierdeam toate piesele din colecția de surprize, cu prietenii, sau când pierdeam mingile în entuziasmul vreunei alergări. Îmi lăsam capul jos ca și cum m-aș fi condamnat să mă uit doar la picioare și îmi strângeam pumnii în buzunare. Aproape întotdeauna îmi încetineam ritmul și alegeam cel mai lung drum spre casă. Poate că voiam, de asemenea, să-mi dau timp să jelesc. La urma urmei, ieșisem dimineața încrezător că voi face cine știe ce afaceri, dar acum mă întorceam învins de hazardul numerelor de pe piesele cu surprize, care decideau soarta bucuriei sau tristeții noastre, a tuturor; alteori, învins la o cursă de alergare, care aproape întotdeauna se termina cu transpirații din belșug și fără învingător, dar cu multe lucruri pierdute între timp.
Pe scurt, de la o vârstă foarte fragedă facem experiența drumurilor de întoarcere, de revenire. Unii le numesc dezamăgiri. Îmi place să le numesc experiențe de autenticitate. Experiențele sunt aproape întotdeauna mai bune decât conceptele. Experiențele sunt adevăruri sub formă de viață. Ele sunt explicații făcute trup. Ele sunt viața care explică viața. Conceptele sunt, de asemenea, utile, dar ele servesc pentru a ordona, pentru a cerceta experiența, dar niciodată pentru a deveni mai bune decât ea. O mare parte din dezinteresul societății noastre contemporane față de cultură este cauzată de acel exces de intelectualism care a mutat reflecțiile în locul periculos al abstractului pur, uitând aproape complet de lumea experienței, adică de viața însăși.
Îmi amintesc că, odată, pe când eram student, unul dintre profesorii mei s-a lăudat că a reușit să țină o prelegere de peste două ore fără să fie înțeles de nimeni. Logica este aceeași cu cea a acelei femei din sat care, ascultându-și preotul paroh vorbind în termeni încâlciți, i-a șoptit vecinei: „Cât de priceput este! Eu nu înțeleg nimic, dar se vede că le spune bine”. Experiența este tezaurul lucrurilor ce pot fi învățate. Nu trebuie doar să pătimim întâmplările pe care le trăim, ci trebuie să învățăm, stând să le ascultăm. De aceea, Evanghelia este o relatare de experiențe, și nu un simplu tratat teologic. Evanghelia nu este matematica lui Dumnezeu, ci este Dumnezeu ascuns în poveștile și chipurile acelor personaje.
În cele din urmă, nu este greșit să folosim termenul „ascuns”. Este nevoie de timp pentru a înțelege că ne aflăm de fapt în fața lui Dumnezeu. De foarte multe ori, Isus este mai întâi neînțeles și doar apoi înțeles. Așadar, dacă Dumnezeu se ascunde în experiență, tocmai în relatările evanghelice găsim materialul de care avem nevoie pentru a înțelege ceva despre noi înșine și despre Dumnezeu. Și tocmai spre un pasaj din Evanghelie ne vom îndrepta pentru a intra în miezul problemei. Dintre toate relatările despre aparițiile Domnului înviat, am vrut să o iau pe cea celebră a ucenicilor din Emaus. Am ales-o cu mare risc, pentru că la ceea ce cunoști foarte bine te uiți cu mai puțină atenție.
Odată cu trecerea timpului, nu te mai uiți la chipul femeii pe care o iubești, pentru că ai impresia că o cunoști deja. Nu te mai uiți la priveliștea de la fereastra casei tale, deoarece crezi că o cunoști deja. Spectacolul unui apus de soare sau sunetul blând al zăpezii care cade, sau senzația pe care ți-o dă marea când intri în ea, toate acestea nu mai sunt interesante pentru că tu crezi că le știi deja. Dragostea, pe de altă parte, cere întotdeauna ochi deschiși. Dragostea cere întotdeauna atenție. Pentru că este o luptă nesfârșită împotriva cancerului obișnuinței. Iubirea este martiriul atenției, pe când creierul îți spune „Next! Schimbă, caută noi emoții”. Aceasta este deci provocarea: să refacem povestea ucenicilor din Emaus, păstrând ochii deschiși și evitând tentația de a spune „știu deja cum se termină”.
Cei avantajați sunt cei care, dintr-un motiv sau altul, citesc această poveste pentru prima dată. Îi rog să nu se grăbească, deoarece ceea ce contează în Evanghelie nu este cum se termină (știm deja acest lucru), ci „felul” în care se termină. Adevărata călătorie nu este doar sosirea. Adevărata călătorie este tot ceea ce se întâmplă între plecare și sosire. Așadar, „atenție!”, pentru cei care știu deja, și „răbdare!”, pentru cei care nu cunosc încă această poveste.
