Pr. Pasolini: În Advent să regăsim încrederea în Dumnezeu și în ceilalți pentru a reînsufleți speranța
14.12.2024, Vatican (Catholica) - Într-o epocă marcată de o tendință colectivă spre egoism, se poate vorbi despre încredere? Și în momentele dificile ale vieții, în acele evenimente cruciale în care ne temem că pierdem ceva imens de important, ne mai putem încrede în ceva și în cineva? Acestea sunt întrebările subînțelese puse în centrul celei de-a doua meditații de Advent a pr. Roberto Pasolini, franciscan capucin, predicator al Casei Pontificale, propusă Papei și colaboratorilor săi din Curia Romană în dimineața zilei de vineri, 13 decembrie 2024, în Aula „Paul al VI-lea”. Tema aleasă pentru cele trei reflecții este „Porțile speranței. Spre deschiderea Anului Sfânt prin profeția Crăciunului”.
După prima meditație din 6 decembrie, dedicată „Porții uimirii”, vineri, 13 decembrie, pr. Pasolini ne-a invitat să trecem prin „poarta încrederii”, adică a acelei atitudini fundamentale care susține relațiile umane, alimentează curajul provocărilor zilnice și deschide privirea spre viitor. Încrederea nu este optimism naiv, subliniază predicatorul, ci o alegere curajoasă care provine dintr-o viziune profundă a realității, menținând vie speranța și în momentele dificile.
Ca mărturie pentru aceasta, pr. Pasolini a citat trei figuri: regele lui Iuda, Ahaz, un centurion roman anonim și Sfântul Iosif. Primul este monarhul care, în timpul războiului siro-efraimit, nu se încrede în Domnul și, în loc să rămână stabil la Ierusalim așa cum îi este indicat de profetul Isaia, preferă să se alieze cu Asiria, ajungând însă vasal al ei. În substanță, Ahaz nu crede în providența lui Dumnezeu, dar cu toate acestea Dumnezeu nu își întoarce privirea de la el, dimpotrivă: momentul de neîncredere al monarhului deschide la profeția lui Emanuel: „Fecioara va zămisli și va naște un fiu care se va numi Emanuel” (Isaia 7,9).
Această încredere în care Dumnezeu rămâne aproape de noi și atunci când ne arătăm nevrednici de încredere, explică fratele capucin, merge dincolo de simplul optimism, pentru că Domnul este convins că glasul Său este „ca ploaia și zăpada” care nu coboară din cer fără a produce efecte pe pământ. Nu numai atât: fiind de la început Iubire și creându-ne liberi, Dumnezeu este convins că încrederea este mereu privirea de preferat și de asumat, pentru că „numai încrederea eliberează”. Și tocmai privirea Sa este cea care, în momentele de încercare și de descurajare, ne permite să ieșim din dificultăți și să repornim la drum. „Dumnezeu respectă libertatea noastră și este fericit atunci când o utilizăm pentru a deveni asemenea Lui. Respectă această libertate și atunci când alegem să ne închidem în noi înșine și în egoism. Însă dacă ne îndepărtăm de privirea Sa, Dumnezeu nu poate îndepărta privirea Sa de la noi. El continuă să ne recunoască drept fii iubiți, manifestând încredere în capacitatea noastră de a ne întoarce la El și la noi înșine”.
A doua figură citată de pr. Pasolini este centurionul anonim din armata romană descris de Evanghelia lui Luca: deși era păgân, acest om decide să aibă încredere în Isus și îi cere să îl vindece pe servitorul său bolnav. Atent la viața și la exigențele celorlalți, centurionul încearcă și să nu îl pună în dificultate pe Mântuitorul, evitând ca El să intre în casă, știind că un evreu practicant ca El s-ar fi contaminat mergând în locuința unui păgân. De fapt, el se adresează lui Isus cu o frază minunată, așa încât ea a fost receptată după aceea în liturgia creștină: „Doamne, nu sunt vrednic să particip la masa Ta, dar spune numai un cuvânt și eu voi fi mântuit”. Aceste cuvinte, explică predicatorul, exprimă o mare încredere în Domnul Isus și în faptul că El este Cuvântul definitiv de mântuire din partea lui Dumnezeu.
În afară de aceasta, fratele capucin evidențiază un alt aspect: centurionul roman demonstrează că credința în Dumnezeu și atenția față de aproapele nu sunt „separabile” sau „asimetrice”. Dimpotrivă: „Credința noastră în Dumnezeu este autentică în măsura în care credem că nu sunt niciodată superflue încrederea și gentilețea în raporturile pe care le trăim”. Nu este vorba pur și simplu de a arăta puțină cordialitate, ci de „a găsi mereu timpul și modul de a ne pune în pielea celuilalt”, în urmarea Domnului care nu pune niciodată în dificultate, „nici măcar atunci când alunecăm în păcat”, pentru că „este iubire care se apropie de celălalt, lumină care strălucește mereu, chiar și în întuneric”.
Centurionul care se încrede în toate și în toți, chiar și într-un context în care nu lipsesc dificultățile, este manifestarea unei umanități „limpede, deschise, sănătoase, vizibile”, este „o chemare puternică pentru noi și pentru drumurile noastre de credință” în care „adesea ne descoperim închiși și neîncrezători și egoiști”. A fi credincioși, reafirmă pr. Pasolini, înseamnă a dilata și a mări umanitatea și amabilitatea noastră, altminteri ne înșelăm că „ne refugiem la umbra lui Dumnezeu pentru a fi autorizați să avem un pic mai puțină încredere” în El, în aproapele și în noi înșine.
Fratele capucin s-a oprit apoi asupra Sf. Iosif – căruia Papa Francisc i-a dedicat Scrisoarea apostolică Patris corde -, definindu-l „o icoană de încredere”, deoarece este dispus „să se redefinească pornind nu de la el însuși, ci de la circumstanțe”. Nu întâmplător, într-o societate în care femeile erau definite de bărbat, Iosif este numit în schimb „soțul Mariei”. Deși dezorientat de sarcina de neconceput a Mariei, el nu reacționează cu furie, nu fuge, ci rămâne și rămâne cu duioșie alături de cei mai slabi: Fecioara și Pruncul. Iosif nu se închide și nu își face dreptate singur, reafirmă pr. Pasolini, ci se ajustează pe sine însuși față de situația în care se găsește. Departe de orice atitudine pasivă sau de renunțare, el este așadar exemplu de „protagonism curajos”.
Încrezându-se în Domnul, tatăl purtător de grijă al lui Isus intuiește un lucru important: este necesar să iubească mai mult față de ceea ce și-a imaginat. O învățătură valabilă și pentru noi: când ne aflăm în situații complicate, remarcă fratele capucin, cuprinși de panică sau de furie, nu ne oprim pentru ca să gândim, ci încercăm doar să evităm problema, temători cum suntem „să privim realitatea în față, pentru că nu am vrea să fim constrânși să recunoaștem în ea un apel la a ne implica mai mult în viața celorlalți”. Aflați în strâmtorare, „tindem să vrem să schimbăm circumstanțele”.
Totuși, amintește pr. Pasolini, „actul de dreptate cel mai autentic nu constă niciodată în a aranja ceea ce ne deranjează sau nu ne place, ci în a încerca să ne schimbăm pe noi înșine, remodelând așteptările noastre pe baza nevoilor sau a dificultăților celor ce sunt lângă noi”. Așadar, ca Sf. Iosif, în evenimentele cruciale și mai întunecate ale vieților noastre, când ni se pare că pierdem ceva imens de important, Dumnezeu aprinde mereu o lumină, stimulând creativitatea noastră și învățându-ne să nu renunțăm la visele noastre, ci să le trăim în mod diferit.
Pr. Pasolini a mai subliniat un alt punct: disponibilitatea întruchipată de Sf. Iosif de a primi realitatea nu este altceva decât castitatea, înțeleasă nu în sensul strict fizic, ci, într-o accepțiune mai amplă, ca abținere de la egoism și „capacitate de a rămâne în relație cu celălalt respectându-i ritmurile și timpurile”, „într-un schimb de grijă și atenție reciprocă”. Într-o epocă marcată de o atenție mai mare față de noi înșine, „riscul colectiv poate să fie acela de a aluneca într-un egoism în care celălalt trece pe planul al doilea. Aceasta explică pentru ce atâtea parcursuri de iubire și de consacrare se întrerup cu ușurință”. Și totuși, chiar în acest moment istoric, toți simțim o profundă dorință de „relații autentice, înrădăcinate într-o inimă liberă, ca aceea a lui Iosif”, care este „un martor luminos de gratuitate”.
În timpul Adventului, a concluzionat predicatorul, invitația este așadar de a trece prin acea „poartă a încrederii” indicată de profeți, de centurionul roman și de Sf. Iosif, pentru că numai orientând privirea spre Dumnezeu și regăsind încrederea în El, în noi înșine și în ceilalți vom ști „să vedem binele în jurul nostru” și „să îmbrățișăm realitatea și atunci când este incomodă și aproape respingătoare, încercând nu să căutăm dreptate, ci să ajutăm inima noastră”, înțelegând că realitatea însăși poate să fie „un spațiu de fericire, pentru că este locul unde Domnul a ales să fie cu noi, pentru totdeauna”. (material Vatican News, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
