Pr. Pasolini: În ochii lui Dumnezeu, fiecare gest de iubire are o valoare infinită
13.03.2025, Vatican (Catholica) - În a opta meditație, a cărei sinteză o propunem, de la exercițiile spirituale din Postul Mare ținute Curiei Romane în Aula „Paul al VI-lea”, predicatorul Casei Pontificale subliniază că Isus este adevărata pâine a vieții. De fapt, Euharistia nu este numai un rit, ci o unire transformatoare cu Cristos.
Isus propune veșnicia ca un dar de primit, nu ca un bine de cucerit. Episodul tânărului bogat în Evangheliile sinoptice arată contrastul între cel care caută viața veșnică drept o răsplată și invitația lui Cristos de a lăsa deoparte orice siguranță pentru a-l urma. Tânărul, incapabil să se dezlipească de bogățiile sale, pleacă trist. Atunci Petru întreabă ce vor primi cei care au lăsat toate, iar Isus promite viața veșnică pentru cel care se încredințează complet lui. Dificultatea dezlipirii se referă la toți: ne înspăimântă să lăsăm ceea ce ne este drag, chiar dacă însăși viața ne constrânge să facem aceasta. Isus invită să anticipăm această trecere, făcând veșnicia o realitate deja prezentă. Exemplul lui Chiara Corbella Petrillo, care a înfruntat boala cu încredere, demonstrează că se poate trăi pe deplin cu Dumnezeu deja pe acest pământ. Nu este vorba de renunțări, ci de a trăi intens, liberi de siguranțe false.
În Evanghelia după Sfântul Ioan, Isus se descrie ca păstorul care conduce oile sale la pășuni îmbelșugate. Glasul său stimulează să se iasă din țarcurile fricii pentru a găsi viața adevărată. Această abundență se manifestă în semnul înmulțirii pâinilor: ceea ce pare insuficient, în mâinile lui Isus devine supraabundent. Totuși, mulțimea răstălmăcește minunea, căutând numai pâinea materială fără a percepe semnul unei hrane mai profunde. Isus revelează că adevărata pâine a vieții este El însuși. A mânca trupul Său și a bea sângele Său înseamnă a participa la viața Sa și a primi existența Sa ca fiind a noastră. Euharistia nu este numai un rit, ci o unire transformatoare cu Cristos. Ioan, în loc de a relata instituirea ei, subliniază spălarea picioarelor, evidențiind că adevăratul cult se manifestă în slujirea reciprocă.
Veșnicia nu este o iluzie îndepărtată, ci o realitate care se realizează în viața noastră, când învățăm să oferim cu încredere chiar și puținul pe care îl avem. În ochii lui Dumnezeu, fiecare gest de iubire are o valoare infinită: totul poate deveni veșnic.
* * *
În a noua meditație de la exercițiile spirituale din Aula „Paul al VI-lea”, a cărei sinteză o publicăm, predicatorul Casei Pontificale se oprește asupra conceptului biblic al odihnei care nu este inactivitate, ci condiție de plinătate și satisfacere. Înainte de cuvintele călugărului, Monseniorul Viola, secretar al Dicasterului pentru Cultul Divin, transmite, în numele Curiei, apropierea și rugăciunea pentru Papa Francisc, la aniversarea alegerii sale.
Viața veșnică este un dar prezent deja, dar adesea cu greu îi înțelegem un aspect fundamental: odihna. Încă de mici, suntem obișnuiți să auzim rugăciunea: „Odihna veșnică dă-le-o lor, Doamne, și lumina fără de sfârșit să le strălucească. Să se odihnească în pace. Amin.” Ideea unei veșnicii bazate pe odihna veșnică pare dezamăgitoare, ca și cum viața s-ar termina cu o dormire infinită. Însă această percepție se naște dintr-un echivoc profund: vedem odihna numai ca inactivitate, în timp ce în viziunea biblică este o condiție de plinătate și satisfacere.
Însuși Dumnezeu a trăit odihna, când Isus, după cruce, a fost depus în mormânt. Acest moment nu este o inerție sterilă, ci împlinirea unei lucrări, așa cum relatează o veche omilie despre Sâmbăta Sfântă: „Dumnezeu a murit în trup și a coborât să zdruncine împărăția iadului”. Cristos se odihnește, și totuși acționează în mod misterios, eliberându-i pe prizonierii din iad. Aceasta ne învață că a ne opri nu înseamnă a fi inutili, ci a ști să îmbrățișăm timpul cu încredere, fără a urmări o activitate frenetică și sterilă.
Astăzi odihna este un lux neglijat. Trăim într-o societate care ne impune să fim mereu activi, mereu conectați, mereu productivi. Și totuși, cu cât cresc oportunitățile, cu atât reușim mai puțin să ne odihnim cu adevărat. Cuvântul slujitorului, care după ce a lucrat nu așteaptă o răsplată, ci acceptă că a făcut ceea ce era chemat să facă, ne învață un secret important. Până când trăim cu obsesia rezultatului, nu vom găsi niciodată odihnă. Numai cel care primește cu seninătate propria limită poate în sfârșit să se oprească în pace.
Adevărata odihnă nu este inactivitate, ci libertate. Este starea în care nu trebuie să mai demonstrăm nimic, pentru că ne lăsăm îmbrățișați de iubirea lui Dumnezeu. Este pacea interioară care ne permite să spunem: „Cine intră în odihna lui se odihnește și el de lucrările lui, ca și Dumnezeu, de ale sale” (Evr 4,10). A trăi bine odihna înseamnă a ne antrena la viața veșnică, învățând să trăim fără frică, să lăsăm deoparte superfluul și să ne încredem în faptul că Dumnezeu este deja în acțiune în noi. Odihna adevărată este pace interioară, nu se măsoară în rezultate, ci în capacitatea de a primi ceea ce viața ne dăruiește. Nu este fugă, ci un mod pentru a învăța să trăim mai intens, fără neliniște. Nu este pasivitate, ci o încredere activă care ne face liberi să iubim.
„În iubire nu există frică; dimpotrivă, iubirea desăvârșită alungă frica” (1In 4,18). La sfârșit, viața veșnică nu este o țintă îndepărtată, ci o realitate care crește deja înăuntrul nostru. Deja acum, suntem chemați s-o trăim. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
