Părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ: un „nebun” pentru Cristos

27.03.2025, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: „Părintele Otto Canisius Farrenkopf, SJ: un «nebun» pentru Cristos”, scrisă de pr. Iulian Budău SJ și pr. dr. Fabian Doboș. Cartea apare în colecția „Magistra vitae”, în formatul 14×20, are 250 p. și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.

Pr. iezuit Otto Canisius Farrenkopf SJ, a cărui viață este ilustrată în cartea de față, este unul dintre acei oameni a căror credință nu poate fi încarcerată, un om vizionar, un preot și un creștin a cărui viață ne poate inspira și încuraja atunci când încercările ni se par prea apăsătoare. Cartea de față este de citit ca medicament pentru momente de deprimare și lipsă de sens, îndeosebi atunci când avem impresia că existența ne este plină de opreliști și de greutăți. Deși este clar că fiecare epocă are eroii și sfinții ei, în zilele noastre în care pare, pe de o parte, că avem o libertate absolută în a face tot ceea ce dorim, iar pe de alta neajunsurile ne provoacă nevoia de sens și de apartenență, o narațiune ca cea de față ne poate de-dramatiza viziunea asupra lumii și a vieții.

Povestea vieții pr. Farrenkopf este aceea a unui misionar exemplar. Se naște în Germania, iar în timpul studiilor ajunge în India, apoi, în timpul Primului Război Mondial activează ca infirmier voluntar în Franța, pentru ca, după finalul studiilor și hirotonire ascultarea să-l trimită în părțile noastre. Ajunge mai întâi la Cernăuți, pentru ca, în 1925 și apoi în 1932, să activeze la București. Un poliglot impresionant, ajunge să îmbrățișeze și să iubească România ca pe țara sa proprie. La București, printre altele se ocupă de cei marginalizați și săraci, dar și de educația generală a celor mici, pentru care conduce redacția revistei Raiul copiilor, timp de nouă ani, până la interzicerea ei de către autoritățile comuniste, în 1948. Împreună cu colegul său, părintele Ioan Lazăr SJ, care era redactor, colaborează și la revista Raiul tineretului. A fost, de asemenea, secretar național al Asociației „Apostolatul Rugăciunii” și al Congregațiilor Mariane. A predicat exercițiile spirituale ale sfântului Ignațiu de Loyola, străbătând țara în lung și-n lat. Dar misiunea pe care o primește în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și cu care îl găsește apoi prigoana comunistă este aceea de Comisar apostolic al Congregației Maicii Domnului, o congregație greco-catolică. Dacă destinul său este puternic legat de confrații săi iezuiți, cu care împărtășește idealurile și viața, iar mai apoi domiciliul obligatoriu la Gherla și miile de întrebări puse sub anchetă, acesta se îngemănează și cu acela al surorilor față de care se simte responsabil și pe care le îngrijește cu paternă fermitate, dar și cu un spirit de sacrificiu și un curaj demne de toată venerația.

Odată cu instaurarea regimului stalinist în România, cunoaște rigorile dictaturii proletariatului, fiind arestat de cinci ori, fiind anchetat și purtat în repetate rânduri de la arestul Securității la diferite penitenciare. Unul dintre acestea a fost și cel din Sighetu Marmației, unde împarte celula, printre alții, și cu episcopul Anton Durcovici. Întrucât atitudinea sa la anchete este deosebit de dârză, torționarii se simt amenințați de o eventuală punere în libertate a temerarului preot-călugăr și, în bună tradiție kaghebistă, este internat, în noiembrie 1956, la Secția de Psihiatrie a spitalului din Târnăveni, de unde va fi eliberat doar în 1965, pentru a pleca la fratele său în Germania. Dar anii grei de temniță și umilirea pe care o simte un om inteligent închis într-un spital psihiatric își ajung sfârșitul în numai doi ani, când moare în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1967. Data morții spune multe despre cel care a scris, după ce iese din închisoare pentru prima dată, manuscrisul autobiografic: „Sfânta Fecioară în veci biruitoare. Însemnări din lupta Bisericii Catolice împotriva comunismului”.

Am insistat asupra acestor puține date biografice pentru a ajunge la unul dintre nucleele fundamentale ale personalității și spiritualității acestui preot atât de rezistent, perseverent și vertical. Din carte reiese clar faptul că spiritualitatea sfântului Ignațiu și sentimentul de apartenență la ordinul iezuit sunt coloana vertebrală a spiritualității acestuia. Însă, această spiritualitate are o componentă particulară: devoțiunea extraordinară pe care părintele Farrenkopf o are față de sfânta Fecioară Maria, pe care o zugrăvește în termeni extraordinari în memoriile sale, care apar în a doua parte a acestei cărți. Faptul că iezuitul îi scrie regelui Mihai, cerându-i să consacre România Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria pentru a fi ferită de pericolul comunist, poate părea ideea unui fanatic, cum de altfel a și fost descris. Încă mai nebunească pare ideea de a-i scrie lui Ion Gheorghe Maurer, președintele Marii Adunări Naționale, cerându-i să fie eliberat, dar sperând că Maica Domnului poate înfrânge comunismul ateu și îl poate converti pe Maurer însuși. Scrisoarea este semnată cu „Al Excelenței Voastre slugă în Hristos, părintele Otto Canisius Farrenkopf, Un Nebun pentru Hristos”, urmate de deviza iezuiților „AMDG”, adică Ad majorem Dei gloriam. Ne putem întreba de unde și-a tras acest om seva dârzeniei și a curajului de a-i înfrunta pe anchetatori, de a nu recunoaște autoritatea statului comunist, de a fi internat într-un spital psihiatric pentru a nu fi lăsat în libertate, unde s-ar fi întors la neobositele sale călătorii pentru a da îndrumare spirituală și exerciții spirituale. Probabil multe dintre aceste răspunsuri pot fi găsite în memoriile din a doua parte a acestei cărți. Cu siguranță, curajul și verticalitatea acestui martor al credinței și fiu devotat al Sfintei Fecioare ne pot inspira curaj și adevărată evlavie față de mama Mântuitorului care nu este doar tandră, bună, blândă și umilă, ci și o mijlocitoare extrem de puternică, mai puternică chiar decât cele mai odioase orânduiri umane, așa cum o vedea părintele Otto.

Mărturiile celor care au străbătut prigoana comunistă nu sunt doar venerabile exemple de credință, evlavie și curaj, ci și surse de îmbărbătare pentru noi. Oameni ca părintele Farrenkopf au știut să fie fideli fraților lor și să nu cedeze nici sub cele mai groaznice torturi, rămânând în același timp fideli valorilor evangheliei. Personalități complexe, rafinate, dar extrem de atașate de propriile valori pe care au fost gata să le zugrăvească cu tonurile de culoare ale propriului lor sânge. În zilele noastre, în care multe dintre valorile creștine sunt considerate nepotrivite pentru timpurile noastre marcate de anarhia valorilor sau de promovarea unor pseudovalori, ca și de tehnologie și inteligență artificială, astfel de mărturii de viață ne pot orienta în alegeri pe care le avem de făcut ca oameni și creștini pentru a ne menține orientarea și verticalitatea. Foarte probabil, ceea ce pare nebunie în ochii oamenilor poate fi o tăinuită manifestare a înțelepciunii lui Dumnezeu.

Salut apariția acestei cărți cu figura părintelui Otto Farrenkopf, care completează galeria personalităților din România, care s-a opus cu îndârjire regimului comunist cu prețul multor suferințe, și pe care autorii îl prezintă cu o atentă analiză, rod al cercetărilor îndelungate ale documentelor din arhivele Securității, și a mărturiilor care vin ca un ecou din timpuri de tristă amintire, o cercetare din perspectiva unor confrați mai tineri ai părintelui Otto. Felicit autorii cărții de față, care sper că oferă cititorului încă o imagine a unui apărător al Bisericii care, complet neînarmat, a luptat și a îndurat persecuția, învingând balaurul roșu, ca în majoritatea cazurilor, cu iertarea și răspunzând urii cu iubire. (+ Iosif Păuleț, Episcop de Iași)