Sr. Sávia Lukáčová – cetățean de onoare al Municipiului Timișoara
07.08.2025, Timișoara (Catholica) - Hospice-ul „Casa Milostivirii Divine” din Timișoara este condus de surorile franciscane Fiicele Sfântului Francisc de Assisi (CSFS), în zorii zilei. În paturi zac pacienți care se luptă cu boala necruțătoare, cei mai mulți în stadiu terminal, iar timpul petrecut în această lume se scurge clipă după clipă. Sr. Savia, coordonatoarea acestui centru, intră în fiecare salon, îi vizitează pe cei bolnavi, iar la un moment dat se oprește lângă un pat. Se uită îndelung la pacient și o trimite pe asistenta de serviciu să aducă o lumânare. O aprinde, o așază în liniște pe noptieră și, cu glas domol, începe să se roage… atât mai poate face pentru acel bolnav. După un timp nu foarte îndelungat, muribundul se stinge din viață. Potrivit cercetătorilor, auzul este ultimul simț care dispare la persoanele aflate pe moarte. Astfel, ultimele cuvinte percepute de acea persoană au fost cuvintele rugăciunii rostite de sr. Savia, înălțându-se spre cer împreună cu sufletul celui decedat.
În data de 3 august 2025, în cadrul evenimentului festiv organizat cu prilejul Zilei Timișoarei, cinci personalități ale orașului au primit titlul de Cetățean de onoare. Printre ele se numără și sr. Sávia (Ľubica) Lukáčová, din Congregația Fiicelor Sfântului Francisc de Assisi, coordonatoarea timp de 15 ani (2007-2022) a Centrului de Îngrijire Paliativă Hospice „Casa Milostivirii Divine”. „Și-a dedicat întreaga viață slujirii celor aflați în suferință, devenind sufletul primului centru de îngrijiri paliative din oraș, Hospice – Casa Milostivirii Divine. Cu o compasiune profundă și o etică a demnității umane, a fost sprijin spiritual pentru pacienți și familii în cele mai grele momente, oferind alinare acolo unde medicina nu a mai putut”, se poate citi despre sr. Savia pe site-ul Primăriei Municipiului Timișoara. La eveniment, un frumos Laudatio a fost rostit de la pupitrul oficial de Herbert Grün, director executiv al Federației Caritas a Diecezei de Timișoara, Episcopia însăși fiind reprezentată de Mons. Johann Dirschl, Vicar general. Cu prilejul conferirii titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara, biroul de presă al Diecezei de Timișoara a rugat-o pe Sr. Savia să răspundă la câteva întrebări. Mai jos este doar o selecție din interviul integral.
– Cum ați decis să intrați în Congregația Fiicelor Sfântului Francisc de Assisi?
– Am intrat în mănăstire în anul 1977, [în Cehoslovacia de atunci – n.red.] însă în mod clandestin, pentru că nimeni nu a știut – nici măcar părinții mei, timp de 15 ani. Era perioada regimului comunist, iar noi umblam îmbrăcate în haine civile. În acele vremuri nu știam prea multe despre viața consacrată. Pe strada noastră locuia o femeie care ne-a invitat, pe mai multe fete tinere, să o însoțim într-o plimbare duminicală. Am mers cu trenul la un institut unde erau îngrijiți bolnavi cu tulburări psihice și persoane cu dizabilități. Acolo am văzut pentru prima dată în viața mea călugărițe îmbrăcate în haine monahale. Am stat de vorbă cu ele și mi-a plăcut foarte mult. Însă și mai mult i-au plăcut surorii mele mai mari, care a fost profund impresionată de viața lor și a dorit să aibă o relație mai apropiată cu acele călugărițe, deși pe atunci nu exista o mănăstire propriu-zisă. În vacanță, sora mea a mers la ele pentru câteva săptămâni, iar eu am însoțit-o, pentru că nu voia să călătorească singură. După această vacanță, mi-a spus, că idealul vieții consacrate este prea mare pentru ea. M-a marcat profund această afirmație, pentru că sora mea – atunci și acum, după mai bine de 60 de ani – o consider cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Ea este un exemplu pentru mine, și nu îmi puteam imagina ce fel de ideal ar putea fi nepotrivit pentru o persoană ca ea. Am început să cercetez și am aflat că sora mea s-a rugat ca vocația ei să fie transmisă altcuiva. Iar acea persoană am fost eu. Așa am ajuns în congregație.
Am început să lucrez la secția de ginecologie a unui spital, în sala de nașteri. După un timp, sora superioară m-a trimis și la alte secții – așa am ajuns la chirurgie, apoi la geriatrie. Dacă mă gândesc bine acum, în toți acești ani de slujire am fost martoră la viața omului de la naștere până la moarte. În cele din urmă am ajuns la o pensiune unde locuiau persoane în vârstă. Nu era un cămin clasic pentru bătrâni, ci două blocuri mari, fiecare cu câte cinci etaje, unde locuiau aproximativ 80 de persoane în vârstă – unii singuri, alții împreună cu soțul sau soția – care aveau nevoie de ajutor într-o măsură mai mare sau mai mică. La subsol se aflau cabinetele medicale, cele de reabilitare, fizioterapie, bucătăria și spălătoria. Acolo am fost sora-șefă timp de peste cinci ani, am învățat cum să coordonez o echipă mai mare și am dobândit multe experiențe. Mai multe călugărițe îmbrăcate în civil au lucrat alături de mine.
Directoarea pensiunii era o adeptă a ideologiei comuniste și a regimului, totuși am colaborat foarte bine cu ea, fiindcă era o persoană corectă și ordonată. După schimbarea regimului, în anii ‘90, s-a îmbolnăvit de cancer, deși avea doar 44 de ani. În acea perioadă lucram deja la un spital, unde am primit o secție împreună cu celelalte călugărițe. Deoarece vremurile se schimbaseră, am putut purta oficial haina monahală. Fosta mea directoare m-a căutat și m-a rugat să o îngrijesc până la sfârșitul vieții. Și așa am făcut. S-a convertit și s-a spovedit.
– Cum ați ajuns în România, la Timișoara?
– Superioara generală m-a trimis aici, cu misiunea de a ajuta și de a aduna surorile [din România, care sub regimul comunist fuseseră alungate din mănăstire, iar congregația interzisă]. Am trecut granița pe 5 iulie 1995. Atunci m-au auzit pentru prima dată vorbind fluent în limba română. Până să ajung în Timișoara, am învățat și eu o propoziție în română, care mi-a rămas în suflet: Pentru tine, din iubire…
– Ce a însemnat pentru Dumneavoastră activitatea în Timișoara?
– După aproximativ o jumătate de an în care am încercat să învăț limba română – cu ajutorul câtorva cunoștințe care veneau la mănăstire și cu dicționarul în buzunar – am început activitatea pe teren. Am învățat limba și de la pacienții vârstnici pe care i-am îngrijit, deoarece, începând cu anul 1996, m-am implicat în serviciul de îngrijire la domiciliu, în cadrul Federației Caritas a Diecezei de Timișoara. Am fost binecuvântată cu persoane care ne-au introdus în această societate. De exemplu, doamna Gabi Borș, coordonatoarea pentru îngrijiri la domiciliu, a fost pentru noi o adevărată binecuvântare. Ne-a luat sub aripa ei și ne-a învățat pas cu pas cum să ne integrăm în comunitatea locală. La scurt timp după sosirea în oraș, în biserica Sfânta Ecaterina din Timișoara-Cetate, m-am întâlnit cu un grup de credincioși slovaci. A fost o surpriză mare și plăcută, dar și o alinare sufletească – pentru că ei au sărit imediat în ajutor. Pe parcurs am cunoscut și celelalte comunități slovace din Dieceză, vizitându-le la Vucova, Iosifălău, Brestovăț, Butin (unde am mers mai des), Gătaia, Comloșu Mare, Fântânele, Țipar și Mănăștur. La cererea Episcopiei, împreună cu celelalte surori am preluat și îngrijirea unor preoți, printre care: dr. Adalbert Boros, arhiepiscop titular, episcopul Sebastian Kräuter, și părintele Lorenz Zirener. Am lucrat timp de opt ani ca voluntară, alături de celelalte două surori cu care am venit împreună: sora Skolastika și sora Jana.
– Ce înseamnă pentru Dumneavoastră această distincție?
– M-am bucurat, în primul rând, pentru că prin acest titlu de Cetățean de onoare s-a apreciat munca de îngrijire paliativă. În plus, consider că meritul aparține tuturor celor care au lucrat și lucrează alături de noi, de surori. Eu, de fapt, le reprezint pe ele, fiind cea mai în vârstă aici. Totuși, mi-am pus întrebarea: De ce eu? Pentru că nu am făcut nimic ieșit din comun – doar ceea ce Dumnezeu mi-a cerut, ceea ce El m-a rânduit să fac. Iar această slujire am îmbrățișat-o cu toată ființa mea, cu iubire. Iar iubirea nu se explică, ci se trăiește. Am făcut întotdeauna – și fac și acum – un singur lucru: în fiecare zi îi prezint lui Dumnezeu slujirea mea și îi cer binecuvântarea. Și recomand tuturor să facă la fel. Vom vedea cum lucrează Dumnezeu, cum ne pregătește surprize plăcute și minuni. În ziua în care am primit acest titlu, m-am gândit la pater Berno Rupp SDS, pentru că și el a fost numit cetățean de onoare al orașului Timișoara în anul 2005. Multe persoane – inclusiv voluntarii noștri – mi-au spus după festivitate că idealul pe care îl reprezentăm poate atinge și alte suflete. Poate fi un impuls și pentru tineri, chiar și în sens vocațional. Ar fi frumos dacă, datorită exemplului nostru, cineva ar primi vocație sau ar dori să se alăture echipei de la hospice.
– Unde vă întoarceți acum, când plecați din Timișoara?
– Mă întorc în Moldova, la Satul Nou, lângă Târgu Ocna și Onești. Suntem trei surori care ne ocupăm de îngrijirea bolnavilor și vârstnicilor din cinci sate. Eu mi-am asumat acum sarcina de a-i duce pe pacienți la diferite spitale aflate într-un perimetru de 50-60 de kilometri, pentru internări de o zi. Îi duc dis-de-dimineață, iar după ce termină investigațiile, îi conduc înapoi acasă. Sunt pensionară acum – am timp.
– Cât ani ați petrecut în Timișoara?
– Aproape 30 de ani. Luna trecută am participat la capitlul general al congregației, unde le-am spus surorilor prezente că le doresc să aibă experiențe precum cele pe care le-am trăit eu în misiunea mea din România. M-a îmbogățit enorm din punct de vedere sufletesc, spiritual. Și pe surorile care nu mai sunt printre noi le port în suflet, pentru că de la fiecare am învățat câte ceva. Consider un dar și har de la Dumnezeu faptul că m-a trimis aici. (Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara)
