Cardinalul Pizzaballa: Un limbaj nou și martori noi pentru o narațiune de pace
15.10.2025, Vatican (Catholica) - Speranțele de a construi o pace durabilă în Țara Sfântă, dificultățile din Gaza și din Cisiordania, sentimentul de comunitate din demonstrațiile de stradă, care au unit persoanele în numele demnității ființei umane. Acestea sunt câteva dintre punctele atinse de Patriarhul de Ierusalim al latinilor, Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, invitat miercuri dimineață, 15 octombrie 2025, în studiourile Radio Vatican. Cardinalul a vorbit despre un armistițiu fragil, dar și despre speranța comună a israelienilor și palestinienilor că aceasta nu este o „paranteză”, ci mai degrabă „că putem relua viața cu o nouă perspectivă care nu este războiul și violența”.
– Sunteți la Roma pentru a primi un premiu, Premiul Achille Silvestrini, care este înmânat astăzi părintelui Gabriel Romanelli, parohul de „Sfânta Familie” din Gaza. Care este situația creștinilor din acea comunitate care a decis să rămână în acea situație dificilă?
– Suntem în contact zilnic cu ei. Ei scriu mereu că încă nu pot crede că au putut dormi noaptea fără să audă sunetul bombelor. Există drone, dar sunt obișnuiți cu aceasta de ani de zile. În rest, situația este încă foarte fluidă. Au existat, după cum se știe, ciocniri între diferitele facțiuni, dar toate acestea erau previzibile, deoarece suspendarea războiului – încă nu știm dacă s-a terminat – și fazele ulterioare sunt încă destul de nehotărâte, imprecise, ambigue. Totul trebuie construit, organizat și era – și este – previzibil să existe suișuri și coborâșuri. Mai sunt multe de făcut. Situația rămâne dramatică, pentru că totul este distrus. Așadar, oamenii se întorc, dar se întorc la dărâmături. Spitalele nu funcționează, școlile nu există. Există încă problema cadavrelor ostaticilor israelieni morți, care trebuie recuperate. Nu este ușor, mai ales că, de foarte multe ori, locația acestor cadavre s-a pierdut în haosul care a existat. Neîncrederea este mare între părți. Totuși, dincolo de toate acestea, există un nou climat care este încă fragil, dar sperăm că se va stabiliza.
– Cum este posibil în acest context istoric, în acest climat, să se construiască speranța și fraternitatea?
– În primul rând, este nevoie de timp. Nu trebuie să confundăm speranța cu o soluție la conflict, care nu este mediată. Sfârșitul războiului nu este începutul păcii și nici sfârșitul conflictului. Trebuie să ținem cont de toate aceste aspecte. Dar este, desigur, primul pas. Speranța este, așa cum spun întotdeauna, fiică a credinței. Dacă sufletul tău are credință, poate realiza și lucrurile în care crede. Așadar, trebuie mai întâi să lucrăm la aceasta, cu oamenii care încă vor să revină în joc și să creeze această rețea, atât în interiorul, cât și în afara orașului Gaza, pentru că nu trebuie să separăm cele două părți prin granițe. Și trebuie să creăm fraternitate. Cred că avem nevoie de o nouă conducere politică, dar și de o conducere religioasă. Cred că este foarte important, am început deja să ne contactăm. Avem nevoie de fețe noi, de figuri noi care să poată ajuta la reconstruirea unei narațiuni diferite, bazată pe respectul reciproc.
Va dura mult timp pentru că rănile sunt adânci, dar nu trebuie să renunțăm. Așadar, există încă speranță că putem construi o pace durabilă, chiar dacă în acest moment facem abia primii pași. Trebuie să credem în ea, înainte de toate, și trebuie să o dorim. Va dura foarte mult timp, nu trebuie să ne amăgim că va sosi curând. Și trebuie să ținem cont și de eșecurile acordurilor anterioare, de numeroasele eșecuri care au subminat foarte serios încrederea dintre părți. Vor fi mai multe faze. Cred că poate următoarea generație va avea o libertate pe care această generație nu o are astăzi. Dar sarcina acestei generații este să o pregătească pe următoarea. Așadar, trebuie să creăm treptat premisele, condițiile cu fețe și lideri noi și, mai presus de toate, să creăm contexte care, puțin câte puțin, să creeze și o cultură a respectului, care să aducă apoi pacea.
– Care sunt speranțele concrete ale acestei generații, ale persoanelor pe care le întâlniți zilnic la Ierusalim și în alte părți?
– Ne aflăm în prezent într-o nouă fază, încă fragilă. Venim după doi ani oribili. Și speranța este că acesta este sfârșitul acestor doi ani și nu în schimb o paranteză, așa că aceasta este dorința tuturor, împărtășită de toți, israelieni și palestinieni. La dreapta sau la stânga, sus sau jos, pe scurt, toți tânjesc după o adevărată întoarcere a paginii. Acesta este primul lucru. Apoi, desigur, există opinii diferite, atât politice, cât și religioase. Există, de asemenea, perspective diferite. Însă există și o mare dorință în rândul oamenilor obișnuiți de a putea relua viața, nu aș spune normal, ci cu o nouă perspectivă care să nu fie războiul și violența.
– În ultimele zile, am auzit relatări dramatice despre condițiile în care erau ținuți ostaticii Hamas, acum eliberați. Și am auzit, de asemenea, relatări despre degradarea prizonierilor palestinieni deținuți în închisorile israeliene. Ce se poate spune despre această durere, care, într-un fel, este transversală? Și, de asemenea, despre posibilitatea de a construi un viitor care să nu provină din ură?
– Este una dintre tragediile pe care le-am trăit în ultima vreme. Ați spus „durere transversală”, dar nu a fost percepută așa. Fiecare persoană era blocată în propria durere, așa că fiecare persoană își vedea doar propria durere, propria perspectivă, durerea propriului popor. Și, așa cum au spus și alții, fiecare persoană era atât de copleșită de propria durere încât nu avea loc în sine pentru durerea celorlalți. Acum, că această situație s-a terminat, poate că ne putem deschide treptat către înțelegerea durerii celorlalți. A înțelege nu înseamnă a justifica: va dura ceva timp pentru toate acestea și nici măcar nu știu dacă se va reuși. Ura care a fost semănată, nu numai în cei doi ani de când a explodat – ci și înainte exista o narațiune a disprețului, respingerii, excluderii – necesită un limbaj nou, cuvinte noi care au nevoie însă și de noi martori. Nu poți separa ceea ce se spune de cel care o spune. Așadar, repet, avem nevoie de fețe noi, care să ne ajute să gândim în manieră diferită.
– Care este în schimb situația în Cisiordania, în parohiile din satele mici, precum Taybeh, Zababdeh sau Aboud? Care este rolul creștinilor și al catolicilor în acest moment, cum ar fi catolicii vorbitori de ebraică ce sunt pe deplin integrați în societatea israeliană?
– Acestea sunt două probleme foarte diferite. În Cisiordania, situația generală, nu numai în comunitățile parohiilor noastre creștine-catolice, este foarte fragilă și se deteriorează constant. Comunitățile din satele menționate sunt tot mai izolate unele de altele: sute de puncte de control reglementează circulația internă, ceea ce face ca situația să fie tot mai dificilă. A devenit, așa cum am spus de mai multe ori, un fel de „No law land”, în sensul de „un teritoriu fără lege”, deoarece există numeroase atacuri și tensiuni, inclusiv cu coloniștii, care, însă, rămân astfel, ceea ce înseamnă că nu avem nici o autoritate la care să ne adresăm pentru a opri aceste situații, care par, mai degrabă, susținute. Acest lucru creează mari tensiuni și chiar o mare insecuritate în parohiile și comunitățile noastre în general. În Cisiordania, situația rămâne foarte fragilă, nu numai din punct de vedere politic, ci și economic.
Cele două resurse majore, naveta în Israel și pelerinajele, sunt suspendate în prezent și nu știm cum sau când vor fi reluate. Acest lucru are, de asemenea, un impact profund asupra vieții oamenilor, mai ales a creștinilor. Comunitatea catolică vorbitoare de limbă ebraică este formată din comunități mici de câteva sute de persoane, care au primit, de asemenea, câteva sute de copii ai migranților sau ai lucrătorilor străini din Israel. Cred că rolul lor este important mai ales în cadrul Bisericii, mai mult decât în afara ei. Într-un anumit sens, constrâng Dieceza noastră, care este foarte complicată, să gândească în manieră largă, să nu se concentreze numai asupra problemei palestiniene, ci să țină cont de faptul că și în cadrul societății israeliene există durere, există perspective, există viziuni diferite care trebuie luate în considerare.
– În ultimele săptămâni, am fost martorii unei mobilizări populare, a unor demonstrații precum cele din Italia, unde milioane de oameni au ieșit în stradă. Dincolo de grupări extremiste și de unele sloganuri inacceptabile, există tineri care ies în stradă, demonstrându-și dorința de a depăși logica indiferenței…
– Cu siguranță, au existat excese, atât în ceea ce privește violența, cât și limbajul împotriva ebraismului, de exemplu. Acest lucru este inacceptabil. Au existat cuvinte sau declarații care ar putea chiar justifica, într-un fel, antisemitismul pe care îl respingem total și complet; acest lucru trebuie spus. Dar nu putem generaliza, spunând că toți au fost așa: au fost foarte mulți oameni, nu numai tineri. Ceea ce m-a frapat este că au fost mii de oameni din medii și generații diferite, dar și din medii politice diferite, care au fost uniți în a spune nu imaginilor de violență la care au fost martori. Și acesta, în opinia mea, este un aspect pozitiv, pentru că a retrezit nu doar o conștiință personală, ci și una comunitară, pentru că au fost uniți. Așa s-a creat comunitatea. Cred că este un aspect important, această construire a comunității, această unire în jurul a ceva frumos precum demnitatea umană și respingerea violenței, linii roșii care nu trebuie încălcate, nici măcar în exercițiul autoapărării. Acesta a fost un aspect foarte frumos și pozitiv. Să sperăm că va continua. Cred că este o conștientizare importantă, chiar și pentru diferiți lideri religioși și politici, să țină cont de faptul că în conștiința comunității există ceva frumos care trebuie păstrat și care poate ar trebui să găsească exprimare chiar și în afara acestui context de război.
– Acum, întorcându-ne la Țara Sfântă, vă așteptați ca pelerinii să se întoarcă?
– Sperăm că da. Am vorbit despre aceasta cu custodele Țării Sfinte pentru a face ceva împreună, cum ar fi emiterea de comunicate. Să așteptăm două sau trei săptămâni pentru a vedea cum merg lucrurile. Și apoi cred că va trebui să începem să „batem cu ciocanul”, într-un fel, în special acele Biserici care au fost foarte aproape de Țara Sfântă în acești doi ani. Cu alte cuvinte, este timpul de a exprima solidaritatea nu numai prin rugăciune, care este foarte importantă, și prin asistență, ci și prin pelerinaje.
– Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la asasinarea lui Rabin, un om al păcii. Cât de important este ca noii lideri să se angajeze în favoarea păcii? Există semnale pozitive în acest sens?
– Cred că este unul dintre aspectele decisive. Am spus-o și am repetat-o de multe ori. O voi repeta și aici: avem nevoie de noi lideri care să vorbească un limbaj diferit de cel pe care l-am auzit în ultimii ani. Nu numai lideri politici, ci și lideri religioși. Acum 30 de ani, Rabin spunea una, iar liderii religioși spuneau alta. Acum trebuie să ne schimbăm; trebuie să conștientizăm acest lucru. Și în acest context, dialogul interreligios este foarte important. În opinia mea, și dialogul interreligios are nevoie de fețe noi și nu poate ignora ceea ce s-a întâmplat, ceea ce ne-a rănit pe toți. Trebuie să luăm în considerare ceea ce a fost, ceea ce ne-am spus și nu ne-am spus, nu pentru a ne opri aici, ci pentru a merge mai departe, pentru că am devenit conștienți de aceasta. Trebuie să mergem mai departe, ținând cont de ceea ce a fost, prin urmare fără a fi prea naivi. Dificultățile sunt numeroase, dar avem o datorie față de comunitățile noastre, care este tocmai aceea de a le ajuta să privească mai departe, în manieră pozitivă și senină către un viitor diferit.
– Ce părere aveți despre dezbaterea internațională privind recunoașterea unui stat palestinian de către mai multe părți?
– Palestinienii nu au nevoie numai să oprească războiul, să oprească violența și să primească ajutor și sprijin economic. De asemenea, au nevoie să fie recunoscuți în demnitatea lor de popor. Nu știu dacă mult lăudata soluție „două popoare, două state” este fezabilă pe termen scurt. Nu intru în aceste probleme. Dar nu le poți spune palestinienilor că nu au dreptul să fie recunoscuți ca popor în propria țară. Au existat declarații, care de foarte multe ori rămân de principiu, care trebuie implementate în contextul dialogului dintre părți, pe care cu siguranță vor trebui să îl găsească ei cu ajutorul și sprijinul comunității naționale.
– Cum ați simțit apropierea Papei în această perioadă?
– Am simțit apropierea Papei Leon. Am simțit mai întâi apropierea Papei Francisc, apoi și a Papei Leon, care au două personalități diferite, dar și-au exprimat apropierea în moduri foarte concrete: prin apeluri telefonice, prin contacte destul de frecvente cu parohul din Gaza, care, însă, nu ajung în știri. Și aceasta e în regulă, aceasta e important, pentru că trebuie făcut ceva pentru binele lucrului, nu pentru ca să fie mâncare pentru jurnaliști. Apropierea a fost exprimată și în manieră foarte concretă, cu ajutoare concrete. Acum, ultimul gest pe care l-am primit, acum câteva zile, este dorința Papei de a trimite mii de antibiotice în Fâșia Gaza. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
