Ziua Tineretului în Dieceza de Iași – decanatul de Iași
04.05.2026, Iași (Catholica) - Ziua Tineretului 2026 a fost un prilej de sărbătoare, o zi deosebită de comuniune a tinerilor catolici din parohiile decanatului de Iași, plină de energie și zâmbete, cu un program diversificat, conținând momente de cunoaștere și provocări de interacțiune între participanți, momente catehetice rodnice, bune de pus la inimă și de păstrat în cămara sufletului, pentru care îi mulțumim pr. Fabian Pitreți, mărturii emoționante și încurajările unei tinere care ne-a povestit ca o soră mai mare cum putem propaga viu speranța în viața noastră și în viețile celor din jur, prin inimi deschise, răbdare și empatie, pentru care îi mulțumim Florentinei Chiricheș, psiholog, o Liturghie minunată însuflețită de cântări minunate specifice tinerilor, animate de Corul de tineri „Juvenes Ecclesiae”, diverse ateliere, jocuri și concursuri care au pus la încercare cunoștințele, agilitatea fizică, dar și cea mentală și creativitatea tinerilor.
Tema aleasă în acest an a fost: „Cu Isus, speranța devine mărturie”, un ecou atât de vibrant al Jubileului cu tema „Pelerini ai speranței”, urmând și noi un mic pelerinaj al speranței, aici, la Iași. La cateheză, pr. Fabian Pitreți ne-a învățat că definiția speranței nu se oprește acolo, ci că speranța este mai mult de atât. Este o renunțare la ego, la credința că toate stau în puterile noastre, că trebuie să fim perfecți, că trebuie să reușim totul și în toate. Este o pauză în care nu ne mai lăsăm executați de ghilotina opiniei publice și ne întoarcem inimile spre privirea blândă și iubitoare a lui Dumnezeu, un moment în care se reaprinde focul speranței, speranța că avem o destinație finală care merită parcurgerea unui drum și dificil pe alocuri.
În continuare, părintele ne-a spus ceva esențial și mângâietor deopotrivă: noi, tinerii, ne aflăm în „etapa marilor speranțe” care este caracteristică adolescenței târzii și a începutului maturității, perioada în care simți că poți muta munții și îți dorești cu toată inima să faci aceasta, dar cum „cu mari puteri, vin mari responsabilități”, cu mari speranțe, vin și mari dezamăgiri atunci când lucrurile nu au ieșit așa cum ne-am dorit sau imaginat noi, ceea ce face ca o dezamăgire să cântărească atât de mult în avântul spre noi decizii, călătorii, provocări. În această etapă ne copleșește și presiunea „tuturor posibilităților”, speranțele sunt „mari” pentru că acum se iau deciziile care vor defini restul vieții: cariera, partenerul de viață, valorile morale, iar rețelele sociale și expunerea la „oceanul” de variante și opțiuni doar îngreunează această piatră de pe umerii tinerilor din zilele noastre.
Romanul „Marile Speranțe” de Charles Dickens, menționat de pr. Fabian, ilustrează parcurgerea acestei etape și cum finalul acesteia marchează adesea trecerea de la „speranțe” (care pot fi nerealiste sau bazate pe proiecțiile altora) la maturitate, unde înveți să apreciezi realitatea așa cum este ea. Predica părintelui ne-a spus cum răul nu ne ocolește, prin viață și întâmplări apare dezamăgirea, iar atunci când ești trist, dezamăgit și frustrat, nu vrei altceva decât să te retragi sau să te ascunzi într-un loc imaginar, îndepărtat, o „Țară de Nicăieri”. Un pas pe care îl putem face este să pornim pe propriul nostru drum spre Emaus – poate sună a îndemn de a pleca în acel loc îndepărtat, dar nu este; îndemnul este de a parcurge o călătorie de transformare, un drum pe care ne deschidem mintea și inima pentru a primi îndrumarea lui prin orice mijloc ar trimite-o Dumnezeu, prin ceva mic a cărui semnificație doar noi o înțelegem – un „inside joke” divin sau un om care ne dă un sfat potrivit la momentul potrivit pentru că Dumnezeu vorbește prin oameni.
Călătoria celor doi ucenici către Emaus ne spune: nu vă baricadați inimile, lăsați inima întredeschisă, primiți cuvântul „străin” și faceți-i loc lui Isus în inimile voastre. Pr. Iacopo Iadarola OCD spune: „Paradisul, în ebraică pardes, provine dintr-un termen persan care înseamnă literalmente «zid împrejur». Un zid care nu înseamnă divizare sau excludere, ci un zid care indică grija iubitoare față de ceva care este extrem de prețios și care trebuie protejat în orice fel, și anume grădina sufletului nostru, în care Dumnezeu, care se desfăta ca în paradisul pământesc de odinioară, se află acum singur, pentru că noi l-am abandonat și trăim – nefericit și fără să ni-l amintim – în afara zidurilor.” Dacă am abandonat oare și zidurile sufletului nostru? Sau am construit ziduri care au protejat mai degrabă egoul nostru, nelăsând spațiu oamenilor și experiențelor noi să ne întâmpine din frica de a fi răniți sau dezonorați, în timp ce singuri ne-am lăsat sufletul pradă propriilor ambiții, critici sau bucurii trecătoare care nu ne-au hrănit inima. Speranța înseamnă să ne lăsăm înflăcărați de iubirea lui Cristos. (Martina Apetrei pentru Ercis.ro)
