Bisericile Răsăritene în Europa secolului XX
23.03.2004, Vatican (Catholica) - În dimineaţa zilei de 23 martie 2004, în Biroul de Presă al Sfântului Scaun, a avut loc prezentarea cărţii „Credinţă şi martiriu: Bisericile Răsăritene în Europa secolului XX”, care cuprinde dezbaterile ce au avut loc în cadrul întâlnirii pe tema istoriei bisericeşti contemporane, desfăşurate în Vatican în perioada 22-24 octombrie 1998.
La această prezentare de carte, anunţată de Catholica în urmă cu câteva zile, a luat cuvântul, între alţii, Cardinalul Ignace Moussa I Daoud, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Răsăritene, care a arătat că această carte prezintă „suprimarea diferitelor Biserici Catolice Răsăritene: Ucrainiană, Română, Slovacă şi Ruteană. După ce au fost şterse din istorie, aceste Biserici au renăscut şi se străduiesc astăzi să nu uite niciodată persecuţiile suferite”.
Subliniind că publicarea „dă glas celor care au suferit atât de mult”, a spus: „Cu toate acestea, nu există ranchiună. În ciuda relaţiilor dificile din trecut, în multe cazuri în `secolul martirilor`, catolicii răsăriteni şi oamenii de alte confesiuni au învăţat să sufere împreună în închisori, în ‘gulag-uri`, în lagărele de muncă forţată”. Prefectul a asigurat că vor continua să strângă documentaţie despre experienţele de credinţă ale catolicilor răsăriteni, „reflectând asupra mărturisitorilor credinţei ai Bisericilor noastre”.
Prof. Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii Sant`Egidio, a spus că „martiriul catolicilor răsăriteni este legat de situaţia lor specifică, de faptul că ei aparţin la două lumi: lumea tradiţiei răsăritene şi lumea Bisericii Catolice”. „Catolicii răsăriteni”, a continuat el, „au aparţinut unui grup pe care comunismul nu l-a acceptat în nici o parte a imperiului răsăritean, cu rare excepţii. (…) Marea problemă este libertatea religioasă. A lipsi comunităţile catolice răsăritene de viaţă înseamnă a nega libertatea religioasă şi libertatea diversităţii. Această diversitate nu au putut-o accepta regimurile comuniste”.
Referindu-se la termenul de „martir”, prof. Riccardi a arătat că oamenii vorbesc astăzi despre „martiriul sinucidere, care este foarte diferit de martiriul creştin”. Martirii creştini „nu mor pentru a-i omorî pe alţii, ci îşi dau viaţa pentru a salva viaţa altora, pentru ca ei să nu trebuiască să renunţe la credinţa lor, pentru a-i susţine pe alţi credincioşi din iubire. Ei nu caută moartea, dar nu renunţă la credinţă pentru a-şi salva propria viaţă. Aceasta este povestea relatată în aceste pagini”.
Între vorbitori s-a numărat şi Episcopul Pavlo Vasylyk al Eparhiei greco-catolice de Kolomyia-Chernivtsi, Ucraina, în vârstă de 77 de ani, care a fost închis timp de mulţi ani de către autorităţile sovietice. În timpul primei perioade de prizonierat, din 1947 până în 1956, a fost hirotonit diacon şi şi-a desfăşurat ministerul în închisoare, spunând că a găsit tărie să facă acest lucru doar pentru că „ceea ce este imposibil pentru un om este posibil pentru Domnul. Condiţiile în care am trăit în lagărele de concentrare au fost nemiloase, mai rele decât în lagărele naziste. (…) Evanghelia ne-a ajutat să rămânem oameni, să rămânem creştini”.
La scurt timp după ce a fost eliberat în 1956, a fost hirotonit preot, închis din nou între anii 1959-1964, şi exilat după eliberare, interzicându-i-se să îşi desfăşoare ministerul în vestul Ucrainei, lucru pe care l-a făcut totuşi. Consacrat Episcop în 1974, a fost ameninţat constant de KGB, dar şi-a continuat ministerul episcopal. În 4 august 1987, Biserica Greco-Catolică Ucrainiană „a vestit întregii lumi ieşirea Bisericii noastre din catacombe la o viaţă religioasă deplină şi normală”.
