Lichidarea greco-catolicismului a fost o decizie sovietică

01.12.2003, Bucureşti (Catholica) - Cristian Vasile este un foarte tânăr istoric, iar despre două din lucrările sale („Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist, 1945-1989. Documente şi mărturii”, respectiv „Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist”) aţi putut citi anul acesta în ştirile Catholica. Recent, cotidianul România liberă a publicat următorul interviu cu Cristian Vasile. Îl reproducem în continuare.

– Dle Cristian Vasile, sunteţi foarte tânăr. Cum aţi ajuns, ca istoric, la subiectul dificil al celor două cărţi recente ale dvs., Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist?
– Iniţial vroiam să mă ocup de memorialistica despre actul de la 23 august 1944, dar, urmand sfatul profesorului meu îndrumător din facultate, Dinu C. Giurescu, care mi-a spus că întotdeauna trebuie să am un subiect de rezervă, am ajuns la problema greco-catolică. Încă din 1990 însă m-a frapat conflictul actual din Ardeal dintre români. Dacă tensiunile romano-maghiare erau mai uşor de explicat pentru mine, razboiul româno-român era mai greu de înţeles. Pe atunci eram un simplu licean şi nu puteam să discern foarte bine taberele şi motivaţiile disensiunilor.

– Care este, de fapt, miza celor două cărţi ale dvs.? Ce clarificări propun din punct de vedere istoric?
– Este, într-un fel, un îndemn la o abordare fără patimă a problemei greco-catolice de după 1948 şi la abandonarea unor teze pe care le-am numit „răsuflate”.

– Pe baza documentelor prezentate în volumele dvs. şi a concluziilor la care aţi ajuns, mai poate susţine cineva că în 1948 a avut loc o „unire” a celor două Biserici surori, o „revenire firească” a Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă?
– Categoric nu! A fost o decizie sovietică de a suprima greco-catolicismul din Ucraina, România şi Cehoslovacia, iar a spune că în 1948 a avut loc o „unire firească” este echivalent cu o mistificare grosolană a adevărului istoric, lucru care reiese şi din documentele valorificate de istoricii ruşi, menţionate în cele două cărţi.

– În acest caz, mai poate fi considerat patriarhul Justinian Marina un „Apostol al Bisericii şi al neamului românesc”, cum susţin unii istorici ai BOR?
– Patriarhul Justinian Marina a salvat din punct de vedere instituţional BOR, dar cu preţul unor mari compromisuri cu puterea politică de atunci. Nu l-aş numi „Apostol al Bisericii şi al neamului” deoarece rămâne o personalitate controversată. Mi s-ar părea firesc ca toţi cei care l-au cunoscut, colegi sau preoţi, să-i evoce abilităţile de a cruţa Biserica de persecuţii, dar, în acelaşi timp, ar trebui puse în evidenţă şi personalităţile ortodoxe care s-au opus comunismului, precum cunoscutul dogmatist Irineu Mihălcescu sau mitropolitul Visarion Puiu.

– Care dintre aceşti ierarhi sunt adevăraţii „apostoli ai neamului”, cei care au colaborat cu comunismul sau cei care i-au opus rezistenţă, uneori cu preţul vieţii, sau al dispariţiei din viaţa publică?
– Nu împărtăşesc actuala tendinţă din istoriografia română de a-l transforma pe patriarhul Justinian Marina într-un erou anticomunist. Pe de o parte, am o mare rezervă faţă de eroizarea romantică a personajelor istorice, în particular eclesiastice. Totuşi, impresia mea, ca istoric, e că ierarhi precum Irineu Mihălcescu sunt în mod deliberat neglijaţi.

– Ce documente scoateţi la lumină, în premieră istoriografică, în cele două cărţi ale dvs.?
– Aş aminti, ca element de inedit, documente ale Securităţii care vorbesc despre un fenomen extrem de dureros: supravegherea informativă, timp de decenii, de fapt hăituirea greco-catolicilor, inclusiv prin intermediul informatorilor.

– Aţi avut, până acum, reacţii din partea istoricilor bisericeşti?
– Timpul fiind foarte scurt de la apariţia volumelor, nu am avut reacţii foarte numeroase. Dar ştiu că lucrarea mea a fost citită de teologi ortodocşi, care – pe lângă anumite rezerve şi obiecţii – au apreciat valorificarea unor documente inedite.

– De ce confesiune sunteţi?
– Sunt ortodox (regăţean, dar cu vagi rădăcini ardelene).

– Fiind ortodox şi polemizând cu istoriografia şi ierarhia ortodoxă, din perioada 1948-1989, nu trăiţi un conflict interior?
– Nu trăiesc, dar fiind ortodox şi polemizând cu istoriografia eclesială ortodoxă din perioada comunistă şi de după 1989, am fost pus într-o situaţie oarecum ingrată. Însă ca istoric mi s-a părut importantă o poziţie echidistantă, în abordarea acestei teme extrem de delicate. Adevărul istoric este mai presus de un partizanat confesional!