Dumnezeu are timp pentru toţi cei care nu au timp pentru El
01.12.2008, Vatican (Catholica) - Câteva mii de credincioşi, romani şi pelerini, s-au reunit la amiază, în ziua de duminică, 30 noiembrie 2008, în Piața San Pietro, pentru tradiţionala întâlnire cu Episcopul Romei, Succesorul lui Petru, doritori să-i asculte cuvântul de învăţătură la începutul noului an bisericesc în ritul latin, cu perioada Adventului, timp de pregătire la solemnitatea Crăciunului. După recitarea antifonului marian „Angelus”, Papa a adresat un salut Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, cu ocazia sărbătorii Sfântului Andrei Apostolul, patronul Patriarhiei ortodoxe de Constantinopol. Apoi Pontiful a invitat credincioşii la rugăciune pentru victimele brutalelor atacuri teroriste de la Mumbai, în India şi pentru cele ale ciocnirilor izbucnite sâmbătă la Jos, în Nigeria. Vă oferim textul alocuţiunii Papei după traducerea realizată de secţia română a Radio Vatican.
Dragi fraţi şi surori,
Începem astăzi, cu prima Duminică din Advent, un nou an liturgic. Acest fapt ne invită să reflectăm asupra dimensiunii timpului, care exercită mereu asupra noastră un mare farmec. După exemplul a tot ceea ce iubea să facă Isus, aş dori să plec de la o constatare foarte concretă: toţi spunem că „nu avem timp”, întrucât ritmul vieţii cotidiene a devenit pentru toţi frenetic. Şi în această privinţă Biserica are o „veste bună” de purtat: Dumnezeu ne dăruieşte timpul Său. Noi avem mereu puţin timp; în special pentru Domnul nu ştim sau, uneori, nu vrem să-l găsim. Ei bine, Dumnezeu are timp pentru noi! Acesta este primul lucru pe care începutul unui an liturgic ne face să îl redescoperim cu stupoare mereu nouă. Da: Dumnezeu ne dăruieşte timpul Său, deoarece a intrat în istorie cu cuvântul Său şi cu lucrările Sale de mântuire, pentru a o deschide spre etern, pentru a o face să devină istorie de alianţă. În această perspectivă, timpul este deja în el însuşi un semn fundamental al iubirii lui Dumnezeu: un dar pe care omul, la fel ca orice alt lucru, este în măsură să-l valorizeze sau, din contră, să-l irosească; să-l primească în semnificaţia sa, sau să-l neglijeze cu superficialitate obtuză.
Trei sunt apoi marii „pilaştri” ai timpului, care scandează istoria mântuirii: la început creaţia, în centru întruparea şi la sfârşit „parusia”, venirea finală care cuprinde şi judecata universală. Aceste trei momente însă nu trebuie înţelese în simplă succesiune cronologică. De fapt, creaţia este la originea a toate, dar este şi continuă şi se realizează de-a lungul întregului arc al devenirii cosmice, până la sfârşitul timpurilor. La fel şi întruparea-răscumpărare, dacă s-a petrecut într-un determinat moment istoric, perioada trecerii lui Isus pe pământ, totuşi îşi extinde raza de acţiune la tot timpul precedent şi la tot cel care urmează. Şi la rândul lor ultima venire şi judecata finală, care tocmai în Crucea lui Cristos au avut o anticipare decisivă, îşi exercită influenţa asupra conduitei oamenilor din orice epocă.
Timpul liturgic al Adventului celebrează venirea lui Dumnezeu, în cele două momente ale sale: mai întâi ne invită să retrezim aşteptarea întoarcerii glorioase a lui Cristos; apoi, apropiindu-se Crăciunul, ne cheamă să primim Cuvântul făcut om pentru mântuirea noastră. Dar Domnul vine continuu în viaţa noastră. Este cât se poate de oportun, prin urmare, apelul lui Isus, care în această duminică ne este propus din nou cu tărie: „Vegheaţi” (Marcu 13,33.35.37). Este adresat ucenicilor, dar şi „tuturor”, deoarece fiecare, în ceasul pe care numai Domnul îl cunoaşte, va fi chemat să dea cont de propria existenţă. Aceasta comportă o detaşare justă de bunurile pământeşti, o căinţă sinceră de propriile greşeli, o caritate activă faţă de aproapele şi mai ales o umilă şi încrezătoare abandonare în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl nostru duios şi milostiv. Icoana Adventului este Fecioara Maria, Mama lui Isus. Să o invocăm ca să ne ajute să devenim o prelungire de umanitate pentru Domnul care vine.
