O perspectivă reformată asupra raporturilor dintre Stat şi Biserici

17.05.2002, Cluj-Napoca (Viaţa Cultelor) - Părintele Peter Istvan, profesor la Facultatea de Teologie Reformată din Cluj-Napoca, a spus [la Colocviul Internaţional „Cultele şi Statul în România” – n.n.], cu referire strictă la raporturile dintre Biserica Reformată din România şi statul român (după înfăptuirea României Mari la 1 Decembrie 1918), următoarele:

„Legea funciară din 30 iulie 1921 s-a dovedit a fi o lege discriminatorie care a fost executată pe baza a patru legi diferite în diferitele regiuni ale ţării. Chiar dacă nu a fost recunoscut de autorităţi, scopul acestei legi a fost afectarea poziţiei economice a minorităţilor. Legea aplicată în fostul Regat (România dinainte de realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, când s-au alăturat patriei mame provinciile istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania, n.red.) a afectat numai marile proprietăţi şi a precizat limitele maxime şi minime ale proprietăţii care putea fi expropriată. În Transilvania, aceste limite nu figurau în lege şi din această cauză a dat posibilitate la grave abuzuri. Au fost afectate şi proprietăţile mici şi mijlocii, dar şi bunurile bisericeşti. Au fost expropriate 45% din teritoriile Bisericii Reformate. Acest act a afectat şi viaţa instituţiilor susţinute din veniturile funciare: şcoli confesionale, orfelinate, spitale, parohii.

Noile legi menite să reglementeze învăţământul au conţinut o serie de articole discriminatorii. Şcolile confesionale reformate au fost catalogate ca şcoli particulare, nemaiprimind subvenţii din partea statului, spre deosebire de şcolile confesionale ale majorităţii, subvenţionate în continuare de stat. Legea învăţământului din 26 iulie 1924 a desfiinţat o serie de şcoli reformate şi în cadrul acesteia învăţământul confesional reformat a suferit o atrofiere necunoscută până atunci: din 427 de şcoli existente în 1933, la sfârşitul anului 1935 au rămas doar 112, iar la sfârşitul lui 137 doar 44. Numărul elevilor maghiari a scăzut de la 96 809 în 1933, la 11 485 în 1935 şi la 4 527 în 1937.

Similară a fost situaţia gimnaziilor şi a liceelor: din 101 şcoli sau secţii existente în 1918, în 1922 existau doar 48, în 1928 doar 5. Bacalaureatul dat în faţa organelor oficiale a ajuns să fie un masacru pedagogic: în 1925, din 401 elevi doar 100 au fost promovaţi la examenul de bacalaureat, iar în anii 1925-1927 doar 32 % dintre absolvenţii şcolilor confesionale au promovat examenul de bacalaureat. Foarte mulţi au fost declaraţi apatrizi, pierzându-şi locurile de muncă sau chiar pensiile.

După cel de al doilea război mondial, situaţia a devenit şi mai tragică pentru populaţia minoritară. În 1949, conducerea Bisericii Reformate a fost constrânsă să semneze un statut în baza căruia statul dobândea dreptul să intervină în viaţa internă a Bisericii, chiar în alegerea conducerii acesteia.

Legea Cultelor apărută în 1948 a retras dreptul Bisericii în privinţa disciplinei canonice asupra laicilor. Această lege a fost extinsă şi asupra vieţii economice a Bisericii, plafonând bugetele parohiilor, ceea ce nu permitea efectuarea unor lucrări mari, cum ar fi construirea de biserici, sau repararea acestora.

Colectivizarea, a doua naţionalizare, a jefuit pentru totdeauna bisericile reformate de avutul lor, nemaipermiţând nici educaţia confesională. Pe baza acestei acţiuni, generaţii întregi au fost private de a fi educate în spiritul tradiţional reformat, devenind un punct sensibil pentru Biserica Reformată în a cărei tradiţie Biserica şi şcoala au fost de nedespărţit. A fost limitat numărul locurilor la Institutul Teologic protestant, în anii 1980-1990 fiind admişi anual 8-9 studenţi.

Foarte mulţi preoţi, mai ales elita, au fost supuşi hărţuirii, mulţi dintre ei fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în urma unor procese contrafăcute. Ştiu că celelalte Biserici au avut aceeaşi soartă.

Populaţia reformată a aşteptat cu nădejde perioada care a urmat după 22 decembrie 1989. Ne aşteptam ca nedreptăţile trecutului să fie reparate de către noii guvernanţi, care nu numai că au făcut mai multe promisiuni în privinţa retrocedărilor, dar şi erau îndemnaţi de către forurile internaţionale să facă acest lucru. Trebuie să constatăm cu amărăciune că în foarte multe probleme încă nu s-a făcut dreptate. Retrocedarea terenurilor agricole s-a făcut numai parţial, dar pentru majoritatea cazurilor nici până astăzi nu au fost eliberate titlurile de proprietate. Lista imobilelor revendicate conţine 173 pagini. Au fost retrocedate doar câteva clădiri nesemnificative. Conducătorii Bisericii sunt mai uşor primiţi la forurile internaţionale decât la preşedinţie sau guvern. Nu există o Lege a Cultelor nici după 12 ani de la căderea comunismului.

Pe baza celor relatate anterior, cred că pot să afirm că nu există o relaţie între stat şi Biserică, sau chiar dacă uneori există, este caracterizată de ostilitate faţă de Biserica Reformată. Ne considerăm cetăţeni ai patriei şi am dori să putem iubi ţara şi respecta autoritatea.”