Punerea lui Isus în mormânt privită prin ochii unui jurnalist

28.03.2002, Vatican (ZENIT) - Calea Crucii pe care o va conduce Papa Ioan Paul al II-lea în Vinerea Mare va culmina cu o meditaţie despre Staţiunea a XIV-a, scrisă de o tânără jurnalistă austriacă. Marie Czernin, în vârstă de 29 de ani, corespondentă pentru publicaţia catolică germană Die Tagespost, se numără printre cei 14 jurnalişti care au scris meditaţiile pentru unul dintre cele mai impresionante momente din timpul Săptămânii Mari celebrată la Roma. În cele ce urmează, Marie Czernin povesteşte pentru ZENIT cum a primit propunerea şi cum a scris ea meditaţia pentru Staţiunea a XIV-a.

– Cum aţi aflat că aţi fost aleasă să scrieţi Calea Crucii pentru Papa?
– A fost o surpriză totală. Am fost chemaţi la Biroul de Presă al Vaticanului, spunându-ni-se că avem întâlnire cu Episcopul Piero Marini, maestrul de ceremonii al Papei, care doreşte să vorbească cu noi. Dată fiind natura privată şi neobişnuită a acestei chemări, ne-am gândit că ni se va spune ceva foarte important, precum detalii despre sănătatea Papei. Episcopul Marini ne-a explicat însă că anul acesta Papa a ales ca jurnaliştii să scrie meditaţiile pentru Calea Crucii. Alexej Bukalov, corespondent pentru Itar-Tass, a vorbit spontan, exprimând recunoştinţa şi mulţumirea noastră pentru marea onoare oferită.

– V-aţi întors apoi acasă cu o întrebare: „Acum ce voi scrie?”
– Da, a fost foarte dificil să mă concentrez, în special într-un oraş precum Roma, plin de zgomot, unde este imposibil să găseşti un minut de linişte. Viaţa unui jurnalist este extraordinar de frenetică şi m-am temut că nu voi găsi liniştea necesară pentru a scrie meditaţia. Nu am vrut să rezulte în urma unui simplu proces cognitiv, ci să fie inspirată de rugăciune, de Spiritul Sfânt. Trebuia să predăm textul luni, 25 februarie, iar eu cu o săptămână înainte nu reuşisem să scriu nimic.

– Nervi?
– În acea săptămână Papa s-a aflat în exerciţii spirituale, aşa că pentru noi, jurnaliştii, a fost o săptămână calmă. M-am dus să mă reculeg pentru trei zile la Umbria, la Gubbio, cel mai izolat loc din lume, unde Sf. Francisc a îmblânzit lupul. Atunci când am nevoie de pace şi linişte mă duc acolo, la mănăstirea Surorilor din Betleem şi ale Înălţării Fecioarei, o nouă comunitate monastică apărută în Franţa. Ele mă ştiu bine şi când mă duc întotdeauna îmi dau o chilie. Le-am spus surorilor ce trebuie să fac, iar ele m-au susţinut cu rugăciunile lor intense. Mi-au mai dat şi unele texte pe tema mea, care să îmi inspire meditaţia.

– De ce aţi ales Staţiunea a XIV-a, „Isus este pus în mormânt”?
– În parte a fost vorba de un accident. Episcopul Marini a sugerat ca jurnalistele să îşi aleagă acele staţiuni în care apar femei. Celelalte jurnaliste şi-au ales Staţiuni mai puternic legate de femei. Eu aş fi ales relatarea cu Veronica, dar nu era între cele 14 Staţiuni. Şi deoarece nimeni nu a ales ultima Staţiune, am ales-o eu. Episcopul Marini mi-a spus apoi că femeile sunt foarte prezente în această Staţiune: Maria şi celelalte femei au ajutat la punerea trupului lui Isus în mormânt.

Mi-am dat seama că, în realitate, încă de când eram mic copil, Sâmbăta Sfântă mă fascina întotdeauna. Este ziua suspendată între viaţă şi moarte, între moarte şi înviere – o zi a liniştii. Încetul cu încetul am început să îmi amintesc de sărbătoarea Paştelui la mine acasă, o zi foarte specială. În spiritualitatea bizantină, crucea nu apare niciodată singură, ci întotdeauna este proiectată spre înviere, este o cruce glorioasă.

– Bine, dar totul trebuia pus pe hârtie.
– Prima zi a reculegerii pe care am dedicat-o pentru Calea Crucii la Gubbio a fost vinerea, dar eram bolnavă şi obosită. Am citit textele date de călugăriţe, dar am căzut în somn. Surorile se temeau că nu voi reuşi să fac nimic, deoarece trebuia să predau textele lunea următoare.

Sâmbătă situaţia nu s-a îmbunătăţit. Una dintre surori m-a întrebat cum mă descurc. I-am răspuns că „urc încă pe Calvar”. Am început apoi să ivoc Spiritul Sfânt. De fapt, am parcurs întreaga Cale a Crucii, pentru a nu rămâne doar la Staţiunea a XIV-a. Astfel, am putut înţelege mai bine punctul ei final. M-am rugat de asemenea pentru ceilalţi jurnalişti care scriau meditaţiile lor. Am simţit comuniunea cu surorile care se rugau pentru mine. Totuşi sâmbătă nu am scris nimic, şi mai aveam doar o zi.

Brusc, duminică, la ora 5 a.m., fără ceas, m-am trezit, iar ideile au început să îmi vină în valuri. Am început să scriu exact cum îmi veneau, cu mare viteză. Liniştea dimineţii este pentru mine cel mai bun timp pentru a scrie. La fel fac şi când scriu articole.

– Care a fost cea mai puternică idee care v-a venit?
– Legătura dinamică dintre moarte şi înviere: timpul din mormând nu este un timp al nimicului. Este timpul în care Cristos a acţionat cu putere deşi într-o manieră invizibilă. Imaginea aceasta m-a impresionat dintotdeauna: imaginea bobului de grâu – „dacă nu cade şi moarte în pământ, nu dă rod”.

A fost momentul smeririi totale, al kenozei absolute. Sf. Epiphanius retrăieşte acel moment re-creând un dialog între Adam şi Cristos. „Ce cauţi printre cei morţi?” l-a întrebat uimit primul om pe Mântuitorul său.

– Ca femeie, cum vă identificaţi cu femeile care în acea dimineaţă au luat balsamul şi mirodeniile pentru a unge trupul lui Cristos?
– În viaţa mea personală m-a impresionat întotdeauna cum acele femei au mers la mormânt crezând că El era mort. De câteva ori am avut şi eu viziunea lui Isus mort: nu era un Isus care trăieşte, care ne vorbeşte şi care ne inspiră. Era o imagine alcătuită din răni. El însuşi m-a făcut să înţeleg, în pasajul cu dimineaţa zilei de duminică în care femeile duc mirodeniile, răspunsul la o întrebare: „De ce plâng pentru un Isus mort, când El este printre cei vii?”

– De ce le-a cerut Papa tocmai jurnaliştilor să scrie meditaţiile pentru Calea Crucii?
– Papa a apreciat dintotdeauna munca jurnaliştilor. Într-un act oarecum pedagogic, el ne-a dat această sarcină pentru a ne aminti de responsabilitatea pe care o avem. Se poate ca unii să îl critice, considerând că un jurnalist nu ar trebui să fie implicat în ceva propus de Vatican, pentru a nu-şi pierde libertatea şi obiectivitatea.

Eu personal nu văd nici o contradicţie: un jurnalist poate fi credincios, iar un credincios poate fi un jurnalist. El nu îşi pierde obiectivitatea pentru că este credincios. Eu scriu pentru o publicaţie catolică şi, dacă trebuie să criticăm ceva, o facem, deoarece trebuie să urmăm principiul adevărului.

– Cum este această Cale a Crucii scrisă de jurnalişti? Care a fost contribuţia voastră specifică?
– Anul acesta am trecut prin evenimente tragice care ne-au şocat şi au schimbat istoria. Când citesc ziarele simt că am în faţă o Cale a Crucii vie. Episcopul Marini ne-a spus că există o temă în cele 14 Staţiuni pe care le-am scris: trebuie să reflectăm asupra acestor evenimente zilnice, tragice, în lumina patimii lui Cristos.

Totuşi, în această ocazie nu putem să căutăm adăpost în indiferenţa profesională. Trebuie să ne deschidem şi să ne mărturisim credinţa. Nu putem să continuăm să fim spectatori în faţa suferinţei lumii. A sosit momentul alegerii; nu putem rămâne indiferenţi.