Un fost Episcop anglican explică cum a devenit catolic

06.11.2001, Madrid (ZENIT) - Nu este un lucru obişnuit ca un Episcop anglican de Londra să se convertească la catolicism. Dar aşa s-a întâmplat în cazul Mons. Graham Leonard, care a participat săptămâna trecută la un congres desfăşurat în Madrid în organizarea asociaţiei Drumul către Roma, a convertiţilor la catolicism. Într-un interviu dat pentru ZENIT, Mons. Leonard explică motivele convertirii sale.

– Ce a stat la originea convertirii Dvs?
– Convertirea mea la catolicism a început cu mult timp în urmă; nu a fost subită. De mai mulţi ani eram îngrijorat de evenimentele din Biserica mea, Biserica Anglicană. Am crezut dintotdeauna că credinţa este un dar de la Dumnezeu, şi nu un rezultat al descoperirilor personale pe care le poate face fiecare dintre noi.

Ca şi membru al Bisericii Anglicane am fost foarte îngrijorat de importanţa crescândă acordată interpretării private, individuale a credinţei – interpretare care depindea de situaţie, de context, de ceea ce Biserica simţea că trebuie să hotărască sau să interpreteze la un moment dat.

– Aţi simţit o cădere în ultimii ani în subiectivism, în relativism, sau aţi conştientizat că aceasta a stat de fapt la naşterea Bisericii Anglicane?
– Aşa a fost încă de la Reforma din secolul al XVI-lea. În aceea perioadă, când s-a născut Biserica Anglicană, credinţa era exprimată ca o încercare de a da un răspuns situaţiei politice create de Henric al VIII-lea. Profesorul Powicke a spus aceasta foarte clar: „Ce se poate spune cu siguranţă despre Reforma din Anglia este că a fost un act de stat.” Biserica din Anglia s-a aflat la mila obiectivelor politice ale monarhiei Tudor, fiind în acelaşi timp şi subiectul lor. Pentru aceasta a dispărut Biserica Catolică din Anglia care a devenit Biserica Anglicană.

– Acest gen de proces se repetă des?
– De fapt acest proces de adaptare a credinţei la nevoile momentului a fost în continuu repetat de atunci. Mulţi ani, conţinutul doctrinal al credinţei a depins de interpretarea formulărilor dată de jurişti. În ultimii ani depinde de Sinodul General. Conform Conferinţei Lambeth – un fel de Sinod al Bisericilor Anglicane de pretutindeni – fiecare Biserică în fiecare ţară este liberă să fixeze modul în care trebuie înţeleasă credinţa. Când am aflat acestea am înţeles că nu mai pot să îmi exercit slujirea preoţească în aceste condiţii.

– Ce importanţă a avut faptul că Biserica Anglicană a acceptat hirotonirea femeilor?
– A fost ca un detonator, deoarece a reprezentat momentul apariţiei unei noi comuniuni, conform căreia omul trebuie să creadă ceva ceea ce anterior Biserica nu a cerut niciodată ca fiind un adevăr de credinţă. A fost un pas în direcţia procesului de subiectivism, conform căruia fiecare este liber să creadă ce doreşte. S-a întâmplat deja cu credinţa în Înviere.

– Sunteţi căsătorit, ceea ce este ceva obişnuit în rândul clerului anglican. Cum a acceptat soţia Dvs decizia de convertire, care a însemnat renunţarea la stilul de viaţă cuvenit unui Episcop al Londrei şi trecerea într-un context incert?
– Ea ar fi dorit să devină catolică încă dinaintea mea, dar nu mi-a spus pentru că nu dorea să exercite vreo presiune asupra mea, ţinând cont de responsabilitatea pe care o aveam în sânul Bisericii Anglicane. Ca şi mine, a fost foarte fericită de când a trecut la catolicism.

– Cum au acceptat copii Dvs această decizie?
– Avem doi copii şi cinci nepoţi. Ei au acceptat decizia noastră şi o respectă, dar au hotărât să rămână în Biserica Anglicană.

– V-aţi simţit bine primit în Biserica Catolică?
– Foarte bine primit, fără nici o rezervă.

– Sunt fericiţi preoţii anglicani care, asemeni Dvs, au devenit catolici?
– Da, fără nici o îndoială. Nu cunosc nici un caz contrar.

– Ce activitate desfăşoară după convertire?
– Aceea cu a oricărui alt preot catolic: în parohii, ca şi capelani în universităţi sau spitale, sau ca profesori. De exemplul unul dintre ei, care a fost preot în Dieceza de Londra pe când eram Episcopul acestei Dieceze, este acum Vicar General al Diecezei catolice de Westminster.

În cazul meu, numirea pe care am primit-o din partea Sanctităţii Sale – de prelat onorar – a fost văzută de foştii anglicani ca o aprobare din partea Sfântului Părinte. În slujirea mea, eu mă ocup de exerciţiile spirituale pentru clerul diecezan. Acum câteva săptămâni am susţinut exerciţii spirituale pentru surorile benedictine din Anglia.

– Unii, chiar şi din Biserica Catolică, cer ca primatul Papei să nu mai fie jurisdicţional ci doar onorar. Ce credeţi?
– Esenţial în cazul primatului petrin este nu onoare ci jurisdicţia, deoarece este vorba de apărarea adevărului, a drepturilor adevărului. Primatul Papei este esenţial pentru Biserică deoarece este o instituţie divină. Este deasemenea esenţial pentru atingerea unităţii reale între Biserici.

– De ce?
– Deoarece pentru ca unitatea să fie autentică ea nu se poate baza decât pe adevăr: este responsabilitatea Papei să asigure această unitate în adevăr.

– Credeţi că în cadrul dialogului ecumenic, pentru atingerea unităţii, trebuie făcute concesii?
– Nu cred că trebuie să vorbim de concesii. Adevărul nu se descoperă prin negocieri, ci prin ascultare.

– Ce părere aveţi despre crizele prin care trece Biserica Catolică?
– Crizele Bisericii Catolice depind de punctul din care sunt privite, deoarece există multe semnale pozitive, precum noile mişcări sau revitalizarea care are loc la nivel parohial. Ca şi crize provocate de puterile răului, ceea ce se încearcă este răspândirea subiectivismului ca şi metodă de ruinare şi distrugere a autorităţii divine.

Am încredere totală în puterea iubitoare a lui Dumnezeu şi în obiectivele Lui pentru omenire. Mă încred complet în Dumnezeu pentru că cred în Dumnezeu. Cred în Biserica pe care ne-a lăsat-o şi de aceea am speranţă. Aceasta este Biserica care trebuie să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor.