Două călugăriţe condamnate pentru genocidul din Ruanda
08.06.2001, Bruxelles (ZENIT) - Un juriu din Bruxelles a condamnat astăzi patru ruandezi, dintre care două călugăriţe, la închisoare între 12 şi 20 de ani, acuzându-i de crime în timpul masacrului din 1994. Sr. benedictină Gertrude, cunoscută şi sub numele de Consolata Mukangango, a fost condamnată la 15 ani pentru rolul ei în masacrarea a aproximativ 7.000 de persoane care au căutat un reufugiu la mănăstirea ei din sudul Ruandei. Sr. Maria Kisito, cunoscută şi ca Julienne Mukabutera, a primit 12 ani. Omul de afaceri Alphonse Higaniro, a primit 20 de ani, iar profesorul universitar Vincent Ntezimana 12 ani.
Juriul a fost format din 12 membri. Acuzarea ceruse închisoare pe viaţă pentru toţi cei patru acuzaţi. Principalul martor al acuzării celor două călugăriţe a fost Emmanuel Rekeraho, care în primăvara anului 1994 a condus trupele miliţieneşti care au produs masacrul din Sovu, lângă Butare. „Deşi nu au pus mâna pe arme pentru a ucide oameni, Sr. Gertrude şi Sr. Kisito i-au scos pe tutsi din locurile lor şi ni i-au dat pe mână”, a declarat Rekeraho Curţii Internaţionale pentru Crime. „Ele au împărtăşit ura noastră pentru tutsi.” Cele aproape 100 de masacre organizate de fostul guvern hutu contra tutsi a dus la moartea a 500.000 de persoane.
Procesul, care a durat aproape opt săptămâni, a fost primul în care un juriu de cetăţeni a judecat crime comise într-o altă ţară decât a lor. O lege belgiană din 1993 dă jurisdicţie tribunalului asupra violărilor notate în Convenţia de la Geneva despre Crimele de Război, indiferent de unde s-au produs acestea.
Ştirea condamnărilor celor două surori a avut un mare impact asupra comunităţii catolice din Ruanda. Pr. Dominique Karekezi, director al unei publicaţiei religioase din Ruanda, a spus la Radio Vatican: „Evident, este un moment trist pentru Biserica din Ruanda, şi de asemenea pentru întreaga Biserică Catolică. Călugării sunt înainte de toate mărturisitori ai lui Cristos şi apărători ai vieţii. Nu suntem judecători; justiţia umană poate greşi. Poate ele nu au avut o atitudine corespunzătoare în timpul tragediei.”
Unii speculează afirmând că cele două călugăriţe ar fi fost forţate să facă ce au făcut pentru a-şi salva vieţile: „Cred că în acele vremuri toţi eram îngroziţi”, a spus Pr. Karekezi. „Sincer, nu cunosc circumstanţele în care erau ele atunci. Dar oamenii se întreabă despre comportamentul lor, în special când au auzit că ele au dat benzina care a fost folosită la incendierea caselor în care 500 de oameni credeau că s-au refugiat şi de fapt au fost omorâţi.”
Pr. Ephrem Tresoldi, misionar în Africa şi fost director al publicaţiei Nigrizia, a spus la Radio Vatican: „Trebuie să recunoaştem însă că cele două surori nu anulează actele de eroism ale atâtor creştini aparţinând celor două grupuri etnice, hutu şi tutsi, care s-au sacrificat chiar şi pentru viaţa unora aparţinând celeilalte tabere.” Pr. Tresoldi consideră că desfăşurarea procesului în Belgia a împiedicat strângerea dovezilor pro sau contra. El se întreabă dacă apărarea a putut să îşi strângă dovezi, „deoarece acuzaţii au fost în principiu izolaţi. Unii se întreabă chiar dacă apărarea a avut posibilitatea de a se exprima corespunzător.”
Biserica Catolică a plătit un preţ enorm în acel genocid. Agenţia misionară FIDES a Vaticanului a declarat că atunci au fost ucişi 3 Episcopi, 123 de preoţi şi peste 300 de călugăriţe. Un al patrulea Episcop figurează ca „dispărut”. La 15 mai 1994, când conflictul era la apogeu, Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul care a numit masacrul din Ruanda ca şi genocid. El a spus: „Toţi vor trebui să răspundă pentru crimele lor în faţa istoriei, şi în special în faţa lui Dumnezeu”.
