Profesia preoţilor este de Slujitori ai lui Isus Cristos
07.12.2009, Vatican (Catholica) - Preoţii trebuie să fie slujitori ai lui Cristos, nu în sensul că ei fac acte de slujire, ci în acela că identitatea lor este a unui slujitor, a afirmat predicatorul Casei Pontificale. Pr. capucin Raniero Cantalamessa a ţinut vineri, 4 decembrie 2009, prima reflecţie de Advent pentru Papa Benedict al XVI-lea şi membrii Curiei Romane. Părintele capucin a spus că în acest An al Preoţiei, va dedica reflecţiile sale atât din Advent cât şi din Postul Mare temei preoţiei, încercând „dacă este posibil, să fac să vibreze inima noastră sacerdotală, în contact cu câteva cuvinte ale lui Dumnezeu”.
Predicatorul a reflectat asupra chemării preoţeşti: „`Slujitori ai lui Cristos!` – cu semn de exclamaţie pentru a indica măreţia, demnitatea şi frumuseţea acestui titlu… Aici nu vorbim despre slujiri practice sau ministeriale, cum ar fi administrarea cuvântului şi a sacramentelor… cu alte cuvinte, nu vorbim despre slujirea ca act, ci despre slujirea ca stare, ca vocaţie fundamentală şi ca identitate a preotului şi vorbim despre ea în acelaşi sens şi cu acelaşi spirit al lui Paul care la începutul scrisorilor sale se prezintă mereu aşa: `Paul, slujitor al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol`. Pe paşaportul invizibil al preotului, cel cu care se prezintă în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu şi a poporului său, la cuvântul `profesie` ar trebui să se poată citi: `Slujitor al lui Isus Cristos`. Toţi creştinii sunt desigur slujitori ai lui Cristos… dar slujitorul hirotonit este preot cu un titlu şi într-un sens diferit şi superior”.
Aşa cum spune Cristos, preotul nu este însă doar slujitor, ci şi prieten: „`Slujitori ai lui Isus Cristos!` – acest titlu nu ar trebui să stea niciodată singur; la el trebuie să se alăture mereu, cel puţin în adâncul propriei inimi, un alt titlu – cel de prieteni!” Preotul este chemat să fie cu Isus, iar aceasta „nu înseamnă desigur numai o apropiere fizică… Înseamnă a împărtăşi totul din Isus: viaţa lui itinerantă, desigur, dar şi gândurile, scopurile, spiritul lui. Cuvântul companion vine din latina medievală şi înseamnă cel care are în comun (con) pâinea (panis), care mănâncă aceeaşi pâine”, a explicat pr. Cantalamessa. Isus a mers mai departe, „completând titlul de tovarăşi cu acela de prieteni… Un raport personal, plin de confidenţă şi de prietenie cu persoana lui Isus este sufletul oricărei preoţii”.
„Primul pas pentru a face din Isus sufletul propriei preoţii este de a trece de la Isus personaj la Isus persoană. Personajul este unul despre care se poate vorbi după propria plăcere, dar căruia şi cu care nimeni nu visează să vorbească… Dimpotrivă, persoana este cineva cu care şi căreia se poate vorbi. Atât timp cât Isus rămâne un ansamblu de informaţii, de dogme sau de erezii, cineva care este plasat în mod instinctiv în trecut, o amintire, nu o prezenţă, El este un personaj. Trebuie să ne convingem că El este viu şi prezent, şi mai important decât a vorbi despre El este a vorbi cu El”. Pr. Cantalamessa a recunoscut că adesea preoţii se confruntă cu tentaţia de a pune în plan secund prietenia lor cu Cristos, în faţa unor îndatoriri mai „urgente”. Sf. Petru a arătat care trebuie să fie lucrurile importante din viaţa unui preot: „Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului”.
„Noi, preoţii, mai mult decât oricare alţii, suntem expuşi pericolului de a sacrifica importantul pentru urgent”, a avertizat pr. Cantalamessa. „Rugăciunea, pregătirea omiliei sau pentru Liturghie, studiul şi formarea, toate sunt lucruri importante, dar nu urgente; dacă sunt amânate, aparent nu se prăbuşeşte lumea, în timp ce sunt atâtea lucruri mici – o întâlnire, un telefon, o îndatorire materială – care sunt urgente. Astfel se ajunge la a amâna în mod sistematic lucrurile importante pentru un `după` care nu mai vine niciodată”. Pentru un preot, în mod foarte concret ziua trebuie să înceapă „cu un timp de rugăciune şi de dialog cu Dumnezeu, în aşa fel încât activităţile şi diferitele treburi să nu ajungă să ocupe tot spaţiul”.
