Celibatul sacerdotal este periculos din punct de vedere psihologic?
10.03.2010, Roma (Catholica) - La 5 martie 2010, s-a încheiat la Universitatea Pontificală Santa Croce din Roma Congresul „Celibatul sacerdotal: teologie şi viaţă”, organizat de Facultatea de Teologie a ateneului şi patronată de Congregaţia pentru Cler, în contextul Anului Preoţiei. Una dintre intervenţiile cele mai apreciate de public, format mai ales din diaconi şi preoţi, a fost „Realizarea persoanei în celibatul sacerdotal”, a profesorului spaniol Aquilino Polaino Lorente, medic la Universitatea din Granada. A studiat psihologia clinică la Universitatea „Complutense” din Madrid şi este doctor în medicină la Universitatea din Sevilla, laureat şi în filozofie la Universitatea din Navarra. Agenţia Zenit l-a intervievat pe profesorul Polaino, care explică faptul că o viziune corectă a sexualităţii, în care trebuie să se integreze iubirea, deschiderea faţă de viaţă şi plăcerea, poate să cuprindă şi sensul celibatului la care sunt chemate unele persoane pentru a fi mai disponibile la apostolat şi la a trăi iubirea universală. Interviul, redat în continuare, a fost tradus de pr. dr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro.
– Celibatul sacerdotal este periculos din punct de vedere psihologic?
– Nu este deloc periculos, poate pentru că este foarte compatibil cu structura antropologică realistă a condiţiei umane. Are dificultăţile sale, cum e logic, dat fiind faptul că natura umană este puţin deteriorată şi trebuie să integreze toate dimensiunile. Mie mi se pare mai periculos comportamentul sexual deschis, nenormativ, în care totul merge. Cred că acesta are consecinţe mai destructurante pentru personalitate decât celibatul trăit în plinătate, fără rupturi.
– De ce mijloace trebuie să se folosească preotul pentru a fi fidel faţă de votul celibatului în toate zilele vieţii sale?
– Tradiţia Bisericii are o mulţime de sfaturi care se pot pune în practică şi sunt eficace, de exemplu: păzirea inimii şi a vederii. Ceea ce nu se vede nu se simte. Nici nu trebuie privit în pământ, ci se poate vedea fără a privi. Aceasta asigură curăţia inimii şi trăirea primei porunci, adică cea de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile. Într-o oală cu presiune muştele nu intră. O inimă satisfăcută nu se pierde în meschinărie sau în fragmentări.
– Credeţi că această cultură hedonistă din acest nou secol, atât de răspândită în mijloacele de comunicare, influenţează faptul că unii preoţi nu sunt fideli faţă de votul celibatului?
– Este posibil, pentru că şi preoţii au fragilitatea condiţiei umane. Cred că trebuie să ne concentrăm mai mult asupra numărului imens de preoţi fideli faţă de vocaţia lor. Un lucru excepţional se întâmplă şi în viaţa sacerdotală, dar este întocmai o excepţie. Chiar dacă la nivel jurnalistic este corect să se privească la excepţie, nu putem fi orbi în faţa marii majorităţi a preoţilor care sunt leali, trăiesc vocaţia lor în mod deplin, sunt fericiţi. Este un aspect care trebuie subliniat.
– O viziune corectă a sexualităţii poate da o viziune corectă a vieţii în celibat?
– Da. Cred că sexualitatea este astăzi o realitate foarte confuză, o facultate cu privire la care există mai multe erori decât puncte de acord în ceea ce priveşte natura umană şi poate că este un program care trebuie învăţat şi dat tuturor vârstelor pentru că, fiind una din axele fundamentale ale vieţii umane, dacă nu este bine înţeleasă, dacă oamenii nu sunt bine formaţi, vor trăi un mare haos. Acest lucru îi interesează atât pe seminarişti, cât şi pe tineri sau perechile de logodnici. Este o educaţie pentru viaţă. Este o materie care uneori se învaţă rău pentru că se învaţă erorile, şi acest lucru încurcă şi mai mult. Trebuie explicată această materie cu o rigoare ştiinţifică întemeiată pe natura umană.
– Ce înseamnă că preotul este chemat să fie părinte spiritual?
– Cred că aceasta este una dintre temele care au fost aprofundate puţin. Paternitatea spirituală trebuie să o trăiască şi părinţii biologici, şi mulţi dintre ei nu au auzit niciodată vorbindu-se despre ea. Paternitatea spirituală înseamnă, într-un fel, să trăieşti toate faptele de milostivire, cum ar fi: să-l mângâi pe cel întristat, să-l eliberezi pe cel închis, să fii ospitalier, să-l întăreşti pe celălalt în valorile sale, să-i uşurezi problemele, să-l îndemni şi să-l motivezi ca să experimenteze creşterea personală, să stimulezi manifestarea valorilor pe care le are deja întrucât rezultă din natura lui, dar pe care poate nu a fost capabil să le găsească sau să le facă să crească. Cred că lumea aceasta este orfană de această paternitate spirituală şi de maternitatea spirituală şi cred că este o dimensiune pe care preotul o trăieşte fără să-şi dea seama.
– Viaţa în celibat poate face mai rodnică această paternitate spirituală?
– În mod necesar da, pentru că există mai mult timp, există mai multă disponibilitate. Dacă obiectivul final este unirea cu Dumnezeu, paternitatea spirituală capătă un sens mai amplu, deoarece este cea mai bună imagine a paternităţii divine în lumea contemporană. Pentru aceasta ei sunt ca nişte mediatori şi, în măsura în care trăiesc filiaţia divină, vor trăi şi paternitatea spirituală.
