Cardinalul Newman şi căutarea adevărului (I)
06.09.2010, Roma (Catholica) - După ce a călătorit timp de cinci ore sub ploaie, la 8 octombrie 1845, preotul pasionist Domenico Barberi l-a întâlnit pe pastorul anglican de atunci John Henry Newman (Londra 1801 – Birmingham 1890), care i-a cerut să îl primească în sânul Bisericii Catolice, după decenii de cercetare în teologie şi în filozofie. Pe atunci Cardinalul Ratzinger a scris în anul 1990, cu ocazia centenarului morţii sale: „Conştiinţa lui l-a condus de la vechile legături şi de la vechile certitudini într-o lume pentru el dificilă şi neobişnuită a catolicismului”. Cel care a devenit Papa Benedict al XVI-lea îl va beatifica la Coventry, în Marea Britanie, la 19 septembrie 2010, în timpul călătoriei sale în Anglia.
Pentru a afla mai multe despre viaţa lui şi căutarea lui continuă, în care credinţa şi raţiunea au fost mereu împletite, agenţia Zenit a intervievat-o pe scriitoarea Cristina Siccardi, autoarea cărţii „În oglinda Cardinalului Newman” (Edizioni Fede e cultura, 2010), a cărei publicare este aşteptată în zilele următoare. Siccardi scrie pentru diferite mijloace de comunicare catolice italiene. Este autoare, între alte cărţi, a „‘Copila’ lui Padre Pio. Rita Montella” (2003); „Sfânta Rita de Cascia şi timpul său” (2004); „Paul al VI-lea. Papa luminii” (2008); „Toată lumea într-o singură inimă. Maddalena Sofia Barat” (2009). Vă oferi astăzi prima parte a interviului, apărut integral pe situl Ercis.ro.
– Cum şi-a petrecut copilăria Cardinalul Newman?
– John Henry Newman a fost primul dintre cei şapte copii ai soţilor John Newman şi Jemina Fourdrinier. S-a născut în Londra şi a fost botezat în biserica anglicană Saint Bennet Fink. Tatăl, om întreprinzător, a urmărit ascensiunea socială ajungând să devină bancher, dar după ani de succes a căzut în faliment: tocmai John Henry, când va merge la Universitatea din Oxford, va trebui să susţină toată familia. „Am fost educat în copilărie să scot mare plăcere din citirea Bibliei, dar nu am avut convingeri religioase solide până la cincisprezece ani”: astfel începe Newman al doilea paragraf din acea capodoperă intitulată „Apologia pro vita sua”, pe care a scris-o în anul 1864 pentru a lupta împotriva celui care, după convertirea sa, l-a atacat cu aciditate.
Într-o zi, în schitul din Littlemore, unde se va converti, a găsit şi a răsfoit un vechi caiet de şcoală de-al lui, şi pe prima pagină a găsit, cu uimire, o emblemă care i-a tăiat răsuflarea. Desenase figura unei cruci mari şi, alături, o figură care amintea de un rozariu având prinsă de el o cruce mică. Pe atunci nu avea decât zece ani. Acele imagini nu ar fi trebuit să fie acolo desenate de Newman, dată fiind aversiunea pe care protestanţii o au faţă de imaginile sacre.
– Pentru ce îl atrăgeau atât de mult Părinţii Bisericii?
– Când era încă anglican, în anul 1826, Newman a decis să studieze, cu metodă sistematică, Părinţii Bisericii, şi s-a născut o profundă iubire. Mai întâi i-a examinat prin optica protestantă, apoi în anul 1835 şi în 1839 va relua studiul cu o optică mai apropiată de catolicism. Într-o scrisoare adresată prietenului său Pusey va spune: „Nu mă ruşinez să mă bazez pe Părinţi şi nu mă gândesc deloc să mă îndepărtez de ei. Istoria timpurilor lor încă nu este pentru mine un almanah vechi. Părinţii m-au făcut catolic (The Fathers made me a Catholic), şi nu intenţionez să arunc la pământ scara cu care am urcat pentru a intra în Biserică”.
Părinţii au fost pentru Newman o mare iubire, în ei a găsit răspunsul la întrebările persistente de raţiune şi de credinţă care l-au frământat timp de 44 de ani, până când, la 9 octombrie 1845, a fost primit în Biserica Catolică de către părintele Domenico Barberi, pasionist italian, beatificat de Papa Paul al VI-lea în anul 1963.
– Cum a devenit catolic?
– Printr-un foarte obositor parcurs intelectiv şi spiritual. Biografia lui se identifică cu elaborarea gândirii şi cu munca sufletului. John Henry Newman este printre cei mai mari gânditori, filozofi şi teologi din istoria omenirii: bibliografia sa care a fost edificată în lume, în cei o sută douăzeci de ani de la moartea sa, este imensă. Cu spiritul exploratorului, atent şi scrupulos, a sondat palmă cu palmă hăţişul interminabil de drumuri care este Protestantismul, ca şi calvinist şi apoi ca anglican, pentru a ajunge în sfârşit cu bucurie la Biserica petrină, aşa cum a putut să experimenteze un alt convertit de excepţie, Sfântul Augustin. Newman s-a comportat ca un căpitan care conduce vasul său de război cu dibăcie şi competenţă, şi fără a da nici o pauză obiectivului, a ajuns, cu mare umilinţă şi tot atâta zel, la ţinta râvnită.
