Papa Ioan Paul al II-lea, mărturisitor al Evangheliei suferinţei

30.04.2011, Vatican (Catholica) - „Mărturisitorii Crucii şi Învierii lui Cristos au transmis Bisericii şi umanităţii o Evanghelie specifică a suferinţei”. Astfel scrie Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică „Salvifici Doloris”, din 11 februarie 1984, a cărei temă centrală este sensul creştin al suferinţei. Viaţa şi pontificatul viitorului fericit sunt profund legate de tema suferinţei. Radio Vatican a publicat un interviu cu Mons. Zygmunt Zimowski, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Operatorii Sanitari, consiliu instituit de Papa Ioan Paul al II-lea. Prelatul a început declarând:

– Papa Ioan Paul al II-lea a fost un Papă care a avut un raport cu adevărat special cu suferinţa, atât din punct de vedere personal, înainte de a fi Papă şi, de asemenea, în timpul pontificatului: să nu uităm când participa la Calea Sfintei Cruci de la Colosseum, când prindea strâns în mâini Crucea Domnului nostru Isus Cristos. El a experimentat suferinţa încă din copilărie, când şi-a pierdut mama; avea doar 9 ani. Apoi au fost multe, multe alte evenimente, în special al doilea război mondial în cursul căruia au murit mulţi din prietenii săi. A fost un om care a cunoscut suferinţa.

– Viitorul Fericit a cunoscut suferinţa şi boala în propriul trup… Dacă ar fi să ne amintim de un moment special în care s-a văzut acceptarea calvarului, care ar fi?

– Reparcurgând viaţa acestui mare Papă, am găsit foarte semnificativ momentul în care a spus public, în mai 1994, la rugăciunea „Angelus”, abia ieşit din Spitalul roman Gemelli: „Aş vrea ca prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria să fie transmisă recunoştinţa mea pentru acest dar al suferinţei.” Şi a adăugat: „Aş vrea să mulţumesc pentru acest dar; am înţeles că este un dar necesar.” Desigur, aceste afirmaţii ilustrează pe de o parte deosebita sa devoţiune faţă de Fecioara Maria şi, pe de altă parte, acceptarea unor lungi şi multiple suferinţe fizice şi când a pronunţat aceste cuvinte o făcea ca şi cum ar fi fost conştient că mai avea încă mult de străbătut, multe suferinţe fizice de înfruntat pentru umanitate şi pentru Biserică.

– Starea de slăbiciune fizică a fost un obstacol în acţiunea pastorală a Papei Ioan Paul al II-lea?

– Ştim că în ultima parte a pontificatului său, suferinţa fizică i-a marcat, fără îndoială, în mod grav trupul; dar în acest sens vă propun să ne amintim ceea ce a evidenţiat Papa Benedict al XVI-lea cu ocazia urărilor adresate Curiei Romane de Crăciun, în anul morţii predecesorului său: „Nici un Papă nu a lăsat o cantitate de texte la fel de mare ca cea lăsată de Papa Ioan Paul al II-lea; precedent nici un Papă nu a putut vizita, asemenea lui, întreaga lume, vorbind direct cu oameni de pe toate continentele.” Sfântul Părinte a subliniat de asemenea: „Spre finalul vieţii i-a fost dat un parcurs de suferinţă şi de tăcere”. Prin cuvintele şi operele sale ne-a dăruit lucruri mari; dar lecţia cea mai importantă ne-a dat-o de la catedra suferinţei şi a tăcerii.