Destăinuirile secretarului fidel al Papei Ioan Paul al II-lea (I)
03.05.2011, Roma (Catholica) - Cardinalul Stanislaw Dziwisz este actualul Arhiepiscop de Cracovia, însă până acum toţi îl cunoşteau ca secretarul personal al Papei Ioan Paul al II-lea, funcţie pe care a avut-o timp de patruzeci de ani, adică de când Karol Wojtyla a fost numit la conducerea aceleiaşi Arhidieceze. În acest interviu, tradus de pe Zenit.org şi publicat pe Ercis.ro, Cardinalul explică secretul noului Fericit. Vă oferim acum prima parte a acestui interviu.
– Cum l-aţi cunoscut pe Papa Ioan Paul al II-lea?
– L-am cunoscut ca profesor în seminar şi el, ca Episcop auxiliar de Cracovia, m-a hirotonit preot. Nu mi-aş fi imaginat vreodată ce avea să urmeze în continuare. Mi-a spus doar: „Veniţi să mă ajutaţi”. „Când?”, i-am răspuns eu, care nu mă aşteptam la această cerere de la el. „Astăzi”, a răspuns el. „Voi veni mâine”, am replicat eu. Aşa a început munca mea alături de Wojtyla, fără multe discursuri, fără acorduri specifice.
– Cum aţi descrie personalitatea lui?
– Papa era foarte blând, dar ferm: el conducea situaţiile, până în ultima zi a vieţii sale. Cu delicateţe dar cu fermitate. Nu reacţiona în mod emotiv: aceasta este marea lui forţă. În timpul călătoriei în Chile, în vremea lui Pinochet, de exemplu, când Liturghia a fost pe punctul de a fi întreruptă din cauza unor tulburări şi poliţia dictatorului a intervenit cu gaze lacrimogene, Papa a fost unicul care a rămas pe scenă, nu s-a mişcat. A menţinut fermitatea şi în privinţa războiului din Golf, singur împotriva tuturor: nu se rezolvă problemele cu războiul, afirma el.
Nu se unea cu nici o putere civilă. Regimul sovietic se temea de el – nu ştia cum să anunţe alegerea lui ca Pontif – pentru că el îi elibera pe oameni de frică: „Nu vă fie teamă” este cheia pontificatului său. Polemicile din aceste zile referitoare la o presupusă tăcere a lui în privinţa pr. Maciel, fondatorul Legionarilor lui Cristos, după aceea condamnat de Papa Benedict al XVI-lea, vin din ambiente ostile lui. Nu condamna persoanele fără judecată, dar era foarte ferm.
– Toţi cei care l-au cunoscut de aproape pe Papa Ioan Paul al II-lea atestă capacitatea lui extraordinară de a se cufunda în rugăciune: este adevărat?
– Sunt întrebat: câte ore se ruga Papa? Câte rozarii spunea pe zi? Eu răspund că el se ruga cu toată viaţa sa. Purta mereu rozariul cu el, dar mai ales era unit cu Dumnezeu, om al lui Dumnezeu, cufundat în Dumnezeu. Chiar dacă oamenii nu ştiau, el se ruga mereu pentru persoanele care veneau pentru un colocviu. Întreaga zi era ritmată de rugăciune şi de meditaţie şi termina mereu cu binecuvântarea oraşului său, Roma. Mereu, când încă putea umbla, mergea la fereastră; la sfârşit, când era foarte slăbit, cerea „Ridicaţi-mă”, pentru a vedea iar oraşul Roma şi a-l binecuvânta. Acesta era mereu ultimul gest de fiecare zi: să binecuvânteze poporul din Roma, Dieceza sa. Era conştient că este Papă deoarece este Episcop de Roma, şi de aceea a dorit să viziteze toate parohiile din oraş.
– Este adevărat că Papa păstra în genuflexorul său intenţii de rugăciune care proveneau din toată lumea?
– Da, pentru că Sfântul Părinte le lua una câte una, în timpul rugăciunii sale, şi le prezenta Domnului. El ne-a cerut să le transcriem din scrisorile care soseau pentru a le putea pune împreună: am învăţat de la el să respectăm orice cerere şi să nu neglijăm nici una. Astăzi cererile de rugăciune ajung la Curia din Cracovia şi facem acelaşi lucru: le transcriem şi le anunţăm în rugăciunea credincioşilor, cerând Sfântului Părinte să mijlocească la Dumnezeu.
– În timpul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a creat mai mulţi sfinţi decât toţi ceilalţi Papi împreună: pentru ce simţea o atât de mare necesitate de a indica martori pentru viaţa oamenilor?
– Dorea să împlinească voinţa Conciliului. Conciliul a spus că trebuie facilitate toate procesele, mai ales pentru candidaţii la cinstea altarelor din ţările depărtate de Roma, pentru că înainte aceştia erau în mod normal fondatori de Congregaţii sau Episcopi şi oricum, cu prevalenţă, din spaţiul european. Papa a văzut necesitatea de a da şi celorlalte ţări posibilitatea de a avea sfinţi şi fericiţi, împlinind astfel voinţa Conciliului. Sfinţii sunt importanţi pentru viaţa Bisericii locale dar şi pentru naţiuni, sunt călăuze sigure. Sfântul Părinte intuia necesitatea de a da exemple pentru lumea de astăzi. Când viaţa este mai puţin sfântă, vin sfinţii: aşa a fost în istoria Bisericii şi a omenirii. El citea semnele timpurilor: atunci când viaţa este mai secularizată, devine mai necesar să se dea exemple de sfinţenie.
– Ce învăţătură a dorit să dea Papa Ioan Paul al II-lea cu suferinţa sa adusă în faţa ochilor lumii?
– El spunea mereu că Isus Cristos a răscumpărat lumea cu suferinţa Sa, prin cruce, şi a demonstrat că şi suferinţa în viaţa omului are un sens profund. Pentru aceasta, Papa primea suferinţa şi nu se plângea niciodată şi nu ascundea nici slăbiciunile sale, bolile sale. Astfel dădea forţă oamenilor care suferă. A-l vedea pe Papa atât de bolnav, slab, care oferea totul lui Isus Cristos, pentru lume, devenea un mijloc de apostolat profund, convingător. Prin suferinţă şi chiar prin moarte. S-a spus că moartea sa a fost cea mai importantă enciclică pe care a scris-o.
