LC: Adevărata istorie a cruciadelor
14.05.2011, SUA (Catholica) - „Mulţi istorici au încercat mult timp să demistifice mitul cruciadelor – ideile false despre acestea fiind larg răspândite. Aceşti istorici nu sunt revizionişti, ci oameni de ştiinţă care prezintă rezultatele unor studii foarte atente şi serioase ce au durat mai multe decenii”. Pornind de la faptul că după 11 septembrie 2001, cruciadele au revenit puternic în atenţia lumii, fiind considerate de unii cauza conflictului actual dintre Occident şi lumea islamică, Thomas F. Madden ne prezintă „Adevărata istorie a cruciadelor”, în numărul pe luna aprilie 2011 al revistei Lumea Catholica, într-un articol tradus de Florin Tatu.
„Ideile false despre cruciade sunt foarte larg răspândite. Ele sunt descrise în general ca o serie de războaie sfinte contra islamului, conduse de Papi obsedaţi de putere şi purtate de fanatici ai religiei. S-a pretins că au fost întruchiparea ipocriziei şi a intoleranţei, o pată neagră pe istoria Bisericii Catolice în particular şi a civilizaţiei occidentale în general. Cruciaţii ar fi fost o specie de proto-imperialişti care au introdus agresiunea Occidentului într-un Orient Mijlociu paşnic, iar apoi au schimonosit luminata cultură musulmană, lăsând-o în ruine. Sau variaţii pe această temă”. Deşi istoricii mai studiază încă unele aspecte legate de cruciade, „deja putem spune multe cu certitudine. Pentru început, cruciadele în Orient au fost, sub toate unghiurile, războaie de apărare. Au fost un răspuns direct la agresiunile musulmanilor – o încercare de a riposta sau de a se apăra contra cuceririlor de teritorii creştine de către musulmani”.
„Imediat după moartea lui Mahomed, războinicii musulmani au lovit creştinii cu o forţă extraordinară. Şi au avut un mare succes. Palestina, Siria şi Egiptul – odinioară zonele cele mai puternic creştine din lume – au cedat rapid. Până în secolul al VIII-lea, oştile musulmane cuceriseră în întregime nordul Africii şi Spania creştine. În secolul al XI-lea, turcii selgiucizi au cucerit Asia Mică (Turcia de astăzi), care fusese creştină din timpul Sfântului Pavel. Imperiul Bizantin a fost redus la puţin mai mult decât Grecia. Disperat, împăratul din Constantinopol le-a cerut creştinilor din vestul Europei să îi ajute pe fraţii şi surorile lor din Orient. Acest strigăt de ajutor a dat naştere cruciadelor. Ele nu au fost inventate nici de vreun Papă ambiţios, nici de nişte cavaleri lacomi, ci au fost răspunsul la mai bine de patru secole de cuceriri în urma cărora musulmanii ocupaseră deja două treimi din vechea lume creştină. La un moment dat, creştinătatea ca credinţă şi cultură trebuia să se apere sau să fie înghiţită de islam. Această apărare a luat forma cruciadelor.”
„Astfel, la Conciliul din Clermont, în 1095, Papa Urban al II-lea a chemat cavalerii creştinătăţii să respingă cuceririle islamului… Papa Urban al II-lea le-a fixat cruciaţilor două obiective, amândouă rămânând centrale pentru cruciadele în Orient timp de secole. Primul era să le vină în ajutor creştinilor din Orient… Al doilea obiectiv era eliberarea Ierusalimului şi a celorlalte locuri sfinţite prin viaţa lui Cristos”. Autorul recunoaşte de asemenea faptul că „Cruciadele au fost războaie, deci ar fi o greşeală să le caracterizăm ca nimic mai mult decât pietate şi bune intenţii. Ca în orice război, violenţa era brutală (chiar dacă mai puţin decât în războaiele moderne). Au existat acţiuni nefericite, jafuri şi crime”, unele îndreptate împotriva evreilor, dar pe care Biserica le-a condamnat puternic. Thomas F. Madden descrie pe scurt fiecare dintre cruciade, cu cuceririle dar mai ales cu înfrângerile lor, astfel că „în secolul al XV-lea, cruciadele nu mai erau opere de milostivire faţă de un popor îndepărtat, ci încercări disperate de supravieţuire a ceea ce mai rămăsese din creştinătate”.
