Trebuie să fim mai atenţi la lucrurile bune care vin de la Dumnezeu
13.10.2011, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a afirmat că trebuie să ne amintim mai des felul în care ne-a protejat şi călăuzit Dumnezeu, arătând că acest lucru nu doar ne ajută „în orele întunecate”, ci ne şi umple de bucurie. În cadrul audienţei generale de miercuri, 12 octombrie 2011, din Piaţa San Pietro, în seria de cateheze despre rugăciune, Sfântul Părinte a vorbit despre un psalm de bucurie, Psalmul 126. El a folosit psalmul pentru a oferi sugestii specifice de rugăciune. „Iubiţi fraţi şi surori, în rugăciunea noastră ar trebui să privim mai des la modul în care, în evenimentele din viaţa noastră, Domnul ne-a ocrotit, ne-a condus şi ne-a ajutat, şi să îl lăudăm pentru ceea ce a făcut şi face pentru noi. Trebuie să fim mai atenţi la lucrurile bune pe care ni le dă Domnul”.
Pontiful a arătat că „suntem mereu atenţi la probleme, la dificultăţi, şi aproape nu vrem să percepem că există lucruri frumoase care vin de la Domnul”. Atenţia faţă de ceea ce este bun, „care devine recunoştinţă”, a spus Papa, „este foarte importantă pentru noi şi ne creează o amintire a binelui care ne ajută şi în orele întunecate. Dumnezeu face lucruri mari şi cel care experimentează aceasta – atent la bunătatea Domnului cu atenţia inimii – este plin de bucurie. Pe această notă de sărbătoare se încheie prima parte a Psalmului”. Papa a mai arătat de asemenea cum Psalmul 126 „merge dincolo de faptul pur istoric, pentru a se deschide la dimensiuni mai ample, de tip teologic”.
„Psalmul foloseşte imagini deosebite care, cu complexitatea lor, trimit la realitatea misterioasă a răscumpărării, în care se împletesc darul primit şi care încă trebuie aşteptat, viaţa şi moartea, bucuria visătoare şi lacrimile dureroase”. Sfântul Părinte a explicat referinţele psalmului la agricultură, la momentul dificil al semănatului, şi bucuria nestăvilită care urmează în momentul culesului: „Este un semănat însoţit de lacrimi, pentru că se aruncă în pământ ceea ce ar putea să mai devină pâine, expunându-se la o aşteptare plină de incertitudini: agricultorul lucrează, pregăteşte terenul, aruncă sămânţa, dar, aşa cum ilustrează bine parabola semănătorului, nu ştie unde va cădea această sămânţă, dacă păsările o vor mânca, dacă va încolţi, dacă va avea rădăcini, dacă va deveni spic de grâu.
„A arunca sămânţa este un gest de încredere şi de speranţă; este necesară destoinicia omului, dar apoi trebuie să se intre într-o aşteptare neputincioasă, ştiind bine că mulţi factori determinanţi vor decide succesul recoltei, şi că riscul unui eşec este mereu la pândă. Şi totuşi, an după an, agricultorul repetă gestul său şi aruncă sămânţa. Şi atunci când aceasta devine spic de grâu şi ogoarele se umplu de holde, iată bucuria celui care se află în faţa unei minuni extraordinare”. În această privinţă, Papa a afirmat că „intervenţia divină, atunci când se manifestă în plinătate, arată o dimensiune care se revarsă, asemenea pâraielor din Negheb şi asemenea grâului pe ogoare”. Pontiful a arătat că „în rugăciunea noastră, trebuie să rămânem mereu deschişi la speranţă şi tari în credinţa în Dumnezeu”.
„Istoria noastră, chiar dacă este marcată adesea de durere, de incertitudini, de momente de criză, este o istorie de mântuire şi de ‘restabilire a sorţilor’. În Isus, orice exil al nostru se termină şi orice lacrimă este ştearsă, în misterul Crucii Sale, al morţii transformate în viaţă”. În nopţile întunecate, nu trebuie să uităm „că lumina există, că Dumnezeu este deja în mijlocul vieţii noastre şi că putem semăna cu mare încredere că ‘da’-ul lui Dumnezeu este mai puternic decât noi toţi. Este important să nu pierdem această amintire a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, această bucurie profundă că Dumnezeu a intrat în viaţa noastră, eliberându-ne: este recunoştinţa pentru descoperirea lui Isus Cristos, care a venit între noi. Şi această recunoştinţă se transformă în speranţă, este stea a speranţei care ne dă încredere, este lumină, pentru că tocmai durerile semănatului sunt începutul vieţii noi, al bucuriei mari şi definitive a lui Dumnezeu”.
