La 50 de ani de la Conciliu, mărturia secretarului personal al Papei Ioan al XXIII-lea
31.01.2012, Roma (Catholica) - La câteva zile după ce a fost ales ca Succesor al Sfântului Petru în 1958, Papa Ioan al XXIII-lea a împărtăşit secretarului său personal, pr. Loris Capovilla, intenţia de a convoca un nou Conciliu ecumenic. În 2012, Biserica se pregăteşte să celebreze a 50-a aniversare de la începutul adunării conciliare, inaugurată la 11 octombrie 1962. Mons. Loris Capovilla, astăzi în vârstă de 96 de ani, a reparcurs preocupările pastorale şi profunzimea credinţei cu care Fericitul Ioan al XXIII-lea se pregătea pentru marele eveniment eclezial care avea să marcheze istoria Bisericii contemporane, citim pe situl Radio Vatican.
„Papa însuşi mi-a vorbit pentru prima dată despre ideea convocării unui Conciliu, şi era ales doar de cinci zile. A făcut o aluzie generică spunând: ‘Pe masa mea ajung atâtea probleme, întrebări şi preocupări. Ar fi nevoie de ceva unic şi nou, nu doar un An Sfânt. În Codul de Drept Canonic este un capitol special, intitulat ‘De concilio oecumenico’. Mi-a vorbit apoi din nou despre acelaşi lucru, dar eu am rămas de fiecare dată în tăcere. A venit apoi acea seară de 21 decembrie 1958, când mi-a vorbit încă o dată spunând: ‘Superiorul tău ţi-a făcut referinţă la acest proiect important, care pare să aibă inspiraţie de la Domnul. Tu nu mi-ai spus nici un cuvânt’. Şi luându-mă de braţ, mi-a spus: ‘Tu gândeşti puţin după oameni, ca un impresar care are un proiect, cheamă arhitectul, consilierii, se pune de acord cu băncile etc… Pentru noi, este un mare dar al lui Dumnezeu să primim o inspiraţie bună şi să o discutăm. Nu pretind să ajung să celebrez Conciliul, îmi este de ajuns să anunţ convocarea lui'”.
Care erau preocupările spre care se îndrepta atenţia Papei? „Erau probleme care figurau deja în agendă, probleme comune: teologice, morale, istorice şi chiar economice. Papa spunea că ne revine nouă să tratăm aceste probleme, să le studiem, să tragem concluziile, care sunt cele 16 documente care astăzi strălucesc ca făcliile de la mormântul Sf. Petru. Chiar şi înaintea celor care spuneau că era nevoie de un mare curaj ţinând cont de vârsta lui, el le răspundea că nu el era cel care trebuia să le realizeze: ‘Conciliul îl face Domnul, îl face Biserica în ansamblul ei. Noi suntem santinele. După un Papă vine un altul’. Nu este adevărat că simţea o anumită grabă… În ziua deschiderii Conciliului, momentul cel mai solemn nu a fost, în opinia mea, marea procesiune a celor 2500 de Episcopi şi ‘fluviul alb’ care trecea prin Piaţa San Pietro. Pentru mine momentul cel mai solemn a fost când Papa, luându-şi acoperământul şi aşezându-se în genunchi în faţa adunării, a început să spună cu glas tare: ‘Ego, Ioannes, ecclesiae catholicae episcopus, credo in unum Deum, Patrem omnipotentem…’, deci, atunci când a mărturisit public credinţa”.
