Logica lui Dumnezeu este întotdeauna diferită de a noastră

24.09.2012, Castel Gandolfo (Catholica) - În trei capitole ale Evangheliei lui Marcu, 8, 9 şi 10, Isus prevesteşte de tot atâtea ori propria moarte şi înviere, vestind „tot mai clar destinul care îl aşteaptă şi necesitatea lui intrinsecă”, a arătat Papa Benedict al XVI-lea la rugăciunea Angelus de la amiază, din ziua de duminică, 23 septembrie 2012. Sfântul Părinte a comentat înaintea pelerinilor adunaţi la Castel Gandolfo Evanghelia zilei.

Iubiţi fraţi şi surori!

Pe drumul nostru cu Evanghelia lui Marcu, duminica trecută am intrat în a doua parte, adică ultima călătorie spre Ierusalim şi spre culmea misiunii lui Isus. După ce Petru, în numele discipolilor, a mărturisit credinţa în El recunoscându-l ca Mesia (cf. Marcu 8,29), Isus începe să vorbească deschis despre ceea ce se va întâmpla la sfârşit. Evanghelistul relatează trei prevestiri succesive ale morţii şi învieri, în capitolele 8, 9 şi 10: în acestea Isus vesteşte tot mai clar destinul care îl aşteaptă şi necesitatea lui intrinsecă. Pasajul din această duminică conţine a doua dintre aceste vestiri. Isus spune: ” Fiul Omului – expresie cu care se defineşte pe sine însuşi – va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia” (Marcu 9,31). Discipolii „însă, nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe” (v. 32).

Într-adevăr, citind această parte a relatării lui Marcu, este evident că între Isus şi discipoli există o profundă distanţă interioară; ei se găsesc, să spunem aşa, pe lungimi de undă diferite, astfel încât cuvintele Învăţătorului nu sunt înţelese, sau sunt înţelese doar superficial. Apostolul Petru, imediat după ce şi-a manifestat credinţa în Isus, îşi permite să îl mustre pentru că a prezis că va fi respins şi ucis. După a doua vestire a pătimirii, discipolii încep să discute care dintre ei este cel mai mare (cf. Marcu 9,34); iar după a treia, Iacob şi Ioan îi cer lui Isus să îi facă să stea la dreapta şi la stânga Lui în gloria Lui (cf. Marcu 10,35-40). Mai există însă multe alte semne ale acestei distanţe: de exemplu, discipolii nu reuşesc să vindece un băiat epileptic, pe care Isus îl vindecă apoi cu puterea rugăciunii (cf. Marcu 9,14-29); sau atunci când sunt aduşi copii la Isus, discipolii îi ceartă, iar Isus în schimb, indignat, le spune să rămână, şi afirmă că doar acela care este asemenea lor poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Marcu 10,13-16).

Ce anume ne spun toate acestea? Ne amintesc că logica lui Dumnezeu este mereu „alta” decât a noastră, aşa cum a revelat Dumnezeu însuşi prin gura profetul Isaia: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre” (Isaia 55,8). De aceea, a-l urma pe Domnul cere întotdeauna omului o profundă convertire, o schimbare a modului de a gândi şi a trăi, cere să îşi deschidă inima faţă de ascultare pentru a se lăsa luminat şi transformat interior. Un punct cheie în care Dumnezeu şi omul se diferenţiază este orgoliul: în Dumnezeu nu există orgoliu, deoarece El este plinătate şi este orientat total spre a iubi şi a da viaţă; în noi, oamenii, în schimb, orgoliul este adânc înrădăcinat şi necesită o constantă vigilenţă şi purificare. Noi, care suntem mici, ne dorim să părem mari, să fim primii, în timp ce Dumnezeu nu se teme să se micşoreze şi să se facă ultimul. Fecioara Maria este în perfectă „sintonie” cu Dumnezeu: să o invocăm cu încredere, pentru ca să ne înveţe să îl urmăm fidelitate pe Isus pe calea iubirii şi a umilinţei.