Sfinţenia nu este ceva demodat, ci biruinţa iubirii asupra egoismului şi a morţii
02.11.2012, Vatican (Catholica) - Solemnitatea Tuturor Sfinţilor, celebrată în calendarul roman sau latin la 1 noiembrie, ne ajută să ne gândim la orizontul omenirii care îmbrăţişează deopotrivă cerul şi pământul, a spus Papa Benedict al XVI-lea joi, 1 noiembrie 2012, la rugăciunea Angelus în Piaţa San Pietro. S-au adunat în Piaţă pentru rugăciune o mare mulţime de credincioşi, printre care şi participanţii la tradiţionala „Cursă a Sfinţilor”, eveniment atletic promovat la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor de o fundaţie a familiei religioase saleziene. Vă ferim discursul Sfântului Părinte după traducerea realizată de Radio Vatican.
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi avem bucuria de a ne întâlni în solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Această sărbătoare ne face să ne gândim la dublul orizont al omenirii, pe care îl exprimăm simbolic prin cuvintele „pământ” şi „cer”: pământul reprezintă drumul istoric, cerul, veşnicia, plinătatea vieţii în Dumnezeu. Această sărbătoare ne face astfel să ne gândim la Biserică în dubla sa dimensiune: la Biserica pe cale, în timp, şi la aceea care celebrează sărbătoarea fără de sfârşit, la Ierusalimul ceresc. Aceste două dimensiuni sunt unite de realitatea „împărtăşirii sfinţilor”: o realitate care începe aici pe pământ şi îşi găseşte împlinirea în Cer. În lumea pământeană, Biserica este începutul acestei taine de împărtăşire care uneşte omenirea, un mister care în totalitate îl are în centru pe Isus Cristos: El este cel care a introdus neamul omenesc în această dinamică nouă, o mişcare care o conduce către Dumnezeu şi în acelaşi timp spre unitate, spre pace în sensul cel mai adânc. Isus Cristos, ne spune Evanghelia după Ioan (11,52), a murit „ca să-i adune împreună pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu”, şi lucrarea Sa continuă în Biserică, cea care este inseparabil „una”, „sfântă” şi „catolică”. A fi creştini, a face parte din Biserică înseamnă a se deschide la această împărtăşire, ca o sămânţă care se desface în pământ, murind, şi încolţeşte spre înalt, spre cer.
Sfinţii – cei pe care Biserica îi proclamă ca atare, dar şi toţi sfinţii şi sfintele pe care numai Dumnezeu îi ştie, şi pe care îi celebrăm astăzi – au trăit cu mare intensitate această dinamică. În fiecare dintre ei, într-un fel foarte personal, s-a făcut prezent Cristos, graţie Spiritului Său Sfânt care lucrează prin Cuvânt şi Sacramente. Într-adevăr, a fi uniţi cu Cristos, în Biserică, nu anulează personalitatea, ci o deschide, o transformă prin puterea iubirii, şi îi conferă, deja aici pe pământ, o dimensiune veşnică. În fond, înseamnă a deveni conformi cu chipul Fiului lui Dumnezeu (cf. Romani 8,29), împlinind planul lui Dumnezeu care l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Această integrare în Cristos ne deschide însă şi la comuniunea cu toate mădularele trupului Său mistic, care este Biserica, o comuniune care este desăvârşită în cer, unde nu există niciun fel de izolare, concurenţă sau despărţire.
În sărbătoarea de astăzi noi pregustăm frumuseţea acestei vieţi de deschidere totală faţă de privirea de iubire a lui Dumnezeu şi a fraţilor, în care suntem siguri că îl dobândim pe Dumnezeu în celălalt şi pe celălalt în Dumnezeu. Cu această credinţă plină de speranţă, noi îi cinstim pe toţi sfinţii, şi ne pregătim să îi comemorăm mâine pe credincioşii răposaţi. În sfinţi vedem biruinţa iubirii asupra egoismului şi a morţii: vedem că a-l urma pe Cristos duce la viaţă, la viaţa veşnică, şi dă sens prezentului, fiecărei clipe care trece, pentru că o umple de iubire şi speranţă. Numai credinţa în viaţa veşnică ne face să iubim cu adevărat istoria şi prezentul, dar fără a fi ataşaţi ci cu libertatea pelerinului care iubeşte pământul pentru că are inima în Cer. Fecioara Maria să ne dobândească harul de a crede cu tărie în viaţa veşnică şi să ne simţim în adevărată comuniune cu răposaţii noştri dragi.
