Papa a vorbit la audienţa generală despre dorinţa de Dumnezeu a omului
07.11.2012, Vatican (Catholica) - „Omul poartă în sine o misterioasă dorinţă de Dumnezeu”. Papa Benedict al XVI-lea a reflectat asupra cuvintelor cu care începe Catehismul în cadrul audienţei generale din această săptămână, desfăşurată miercuri, 7 noiembrie 2012, vorbind despre dorinţa de Dumnezeu care, aşa cum scrie în Catehismul Bisericii Catolice, „este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute” (nr. 27).
Deşi aceste cuvinte ale Catehismului pot fi acceptate şi clare în anumite culturi, a spus Sfântul Părinte, ele „ar putea să pară în schimb o provocare în cadrul culturii occidentale secularizate. De fapt, mulţi contemporani ai noştri ar putea să obiecteze că nu simt deloc o astfel de dorinţă de Dumnezeu. Pentru largi sectoare ale societăţii, El nu mai este cel aşteptat, cel dorit, ci mai degrabă o realitate care lasă oamenii indiferenţi, în faţa căreia nu trebuie să faci nici măcar efortul de a te pronunţa. În realitate, ceea ce am definit ca ‘dorinţă de Dumnezeu’ nu a dispărut total şi se arată şi astăzi, în multe moduri, în inima omului”. Întrebându-se „Ce anume poate sătura cu adevărat dorinţa omului?”, Pontiful a amintit că în prima sa Enciclică, Deus caritas est, „am încercat să analizez cum se realizează acest dinamism în experienţa iubirii umane”. „Răspunsul la întrebarea cu privire la sensul experienţei iubirii trece prin purificarea şi vindecarea voinţei, cerută chiar de binele dorit pentru celălalt. Trebuie să ne exercităm, să ne antrenăm, chiar să ne corectăm, pentru ca acel bine să poată fi voit cu adevărat”.
„Extazul iniţial conduce astfel la un pelerinaj, ‘exod permanent din eul închis în sine însuşi spre eliberarea sa în dăruirea de sine şi, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuşi, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu’. Prin acest drum, omul va putea aprofunda progresiv cunoaşterea acelei iubiri pe care a experimentat-o iniţial. Şi se va profila tot mai mult şi misterul pe care ea îl reprezintă: de fapt, nici măcar persoana iubită nu este în stare să sature dorinţa care locuieşte în inima omului, ba chiar, cu cât este mai autentică iubirea faţă de celălalt, cu atât ea lasă să ridice întrebarea cu privire la originea sa şi la destinul său, cu privire la posibilitatea pe care o are de a dura pentru totdeauna. Aşadar, experienţa umană a iubirii are în sine un dinamism care ne conduce dincolo de noi înşine, este experienţă a unui bine care ne face să ieşim din noi înşine şi să ne găsim în faţa misterului care învăluie întreaga existenţă”.
Papa Benedict al XVI-lea a făcut apel la promovarea unei „pedagogii a dorinţei, fie pentru drumul celui care încă nu crede, fie pentru cel care deja a primit darul credinţei. O pedagogie care cuprinde cel puţin două aspecte. În primul rând, a învăţa sau a reînvăţa gustul bucuriilor autentice ale vieţii… A educa încă de la vârstă fragedă cum să se guste bucuriile adevărate, în toate domeniile existenţei – familia, prietenia, solidaritatea cu cel care suferă, renunţarea la propriul eu pentru a-l sluji pe celălalt, iubirea faţă de cunoaştere, faţă de artă, faţă de frumuseţile naturii -, toate acestea înseamnă exercitarea gustului interior şi producerea de anticorpi eficienţi împotriva banalizării şi aplatizării răspândite astăzi. Şi adulţii au nevoie să redescopere aceste bucurii, să dorească realităţi autentice, purificându-se de mediocritatea în care ar putea fi ademeniţi”.
Un alt aspect al acestei pedagogii, „care merge mână în mână cu precedentul, este faptul de a nu ne mulţumi niciodată cu ceea ce am obţinut. Tocmai bucuriile cele mai adevărate sunt capabile să elibereze în noi acea nelinişte sănătoasă care ne face să fim mai exigenţi – să vrem un bine mai înalt, mai profund – şi în acelaşi timp să percepem cu claritate tot mai mare că nimic finit nu poate umple inimile noastre. Astfel vom învăţa să tindem, dezarmaţi, spre acel bine pe care nu îl putem construi sau nu îl putem procura cu forţele noastre; vom învăţa să nu ne lăsăm descurajaţi de oboseală sau de obstacolele care vin din păcatul nostru”.
Sfântul Părinte a afirmat că „dinamismul dorinţei este mereu deschis răscumpărării. Şi atunci când ea intră pe drumuri greşite, când urmăreşte paradisuri artificiale şi pare să piardă capacitatea de a năzui spre binele adevărat. Chiar şi în abisul păcatului nu se stinge în om acea scânteie care îi permite să recunoască adevăratul bine, să îl guste şi să demareze astfel un parcurs de urcare, în care Dumnezeu, cu darul harului Său, nu încetează niciodată să ne ofere ajutorul Său. De altfel, cu toţii avem nevoie să parcurgem un drum de purificare şi de vindecare a dorinţei. Suntem peregrini spre patria cerească, spre acel bine deplin, veşnic, pe care nimic nu ni-l va putea lua”.
