Papa în vizită la Seminarul Major Roman: aleşi şi străini
13.02.2013, Roma (Catholica) - Vineri, 8 februarie, de la 6.15PM, Sfântul Părinte a vizitat Seminarul Major Roman în ajunul patroanei lui, Fecioara Încrederii. La sosire a fost salutat de Cardinalul Agostino Vallini şi de rectorul instituţiei, pr. Concetto Occhipinti. Papa Benedict al XVI-lea a ţinut o lectio divina pe marginea primei Scrisori a Sf. Petru, în faţa celor ce studiază la Seminarul Major şi la cel Minor, la Almo Collegio Capranica, la seminarul diecezan Redemptoris Mater, precum şi la seminarul Fecioarei Iubirii Divine. Textul discursului papal se găseşte tradus pe Magisteriu.ro, de unde preluăm câteva fragmente.
„Petru vorbeşte: (este) aproape o primă enciclică, prin care primul Apostol, Vicar al lui Cristos, vorbeşte Bisericii din toate timpurile. […] Nu scrie singur, individ izolat, scrie cu ajutorul Bisericii, al persoanelor care ajută la aprofundarea credinţei, la intrarea în profunzimea gândirii sale […] nu vorbeşte ca individ, vorbeşte ‘ex persona Ecclesiae’, vorbeşte ca om al Bisericii, desigur ca persoană, cu responsabilitatea sa personală, dar şi ca persoană care vorbeşte în numele Bisericii. […] Mi se pare important şi că în finalul scrisorii sunt numiţi Silvan şi Marcu, două persoane care aparţin grupului de prieteni ai Sfântului Paul. Astfel, prin această concluzie, lumile Sfântului Petru şi a Sfântului Paul merg împreună: nu este o teologie exclusiv petrină împotriva unei teologii pauline, ci este o teologie a Bisericii, a credinţei Bisericii, în care există diversitate – desigur – de temperament, de gândire, de stil în vorbire între Paul şi Petru. Este bine că există aceste diversităţi, şi astăzi, de carisme, de temperamente diferite, dar totuşi nu sunt contrastante şi se unesc în credinţa comună.”
„Sfântul Petru scrie de la Roma. Este important: aici avem deja pe Episcopul de Roma, avem începutul succesiunii, avem deja începutul primatului concret situat la Roma, nu numai încredinţat de Domnului, ci situat aici, în acest oraş, în această capitală a lumii. […] După fuga sa din închisoarea lui Irod, a mers într-un alt loc (cf. 12,17) – eis eteron topon -, nu se ştie în care alt loc; unii spun Antiohia, alţii spun Roma. În orice caz, în acest capitol, trebuie spus şi că, înainte de a fugi, a încredinţat Biserica iudeo-creştină, Biserica din Ierusalim, lui Iacob şi, încredinţând-o lui Iacob, el rămâne totuşi Primat al Bisericii universale, al Bisericii păgânilor, dar şi al Bisericii iudeo-creştine. […] În Roma se află ambele părţi ale Bisericii: cea iudeo-creştină şi cea păgâno-creştină, unite, expresie a Bisericii universale. […] Cred că mergând la Roma, Sfântul Petru nu a fost singurul care s-a gândit la această trecere: Ierusalim / Roma, Biserica iudeo-creştină / Biserica universală. […] Deci, mergând la Roma cu siguranţă a mers şi la martiriu: în Babilonia îl aştepta martiriul. Deci, primatul are acest conţinut al universalităţii, dar şi un conţinut martirologic. De la început, Roma este şi loc al martiriului. Mergând la Roma, Petru acceptă din nou acest cuvânt al Domnului: merge spre Cruce şi ne invită să acceptăm şi noi aspectul martirologic al creştinismului, care poate avea forme foarte diferite. Şi crucea poate avea forme foarte diferite, dar nimeni nu poate să fie creştin fără a-l urma pe Cel Răstignit, fără a accepta şi momentul martirologic.”
„Sfântul Petru îi defineşte pe cei cărora le scrie cu cuvintele ‘aleşii care trăiesc ca străini în diaspora’. Avem din nou acest paradox de glorie şi cruce: aleşi, dar risipiţi şi străini. […] Suntem aleşi. Dumnezeu ne-a cunoscut din totdeauna, înainte de naşterea noastră, de zămislirea noastră; Dumnezeu m-a voit drept creştin, drept catolic, m-a voit ca preot. Dumnezeu s-a gândit la mine, m-a căutat printre milioane, printre atâţia, m-a văzut pe mine şi m-a ales, nu pentru meritele mele care nu existau, ci pentru bunătatea sa; a voit ca eu să fiu purtător al alegerii sale, care este mereu şi misiune, mai ales misiune, şi responsabilitate faţă de alţii. Trebuie să fim recunoscători şi bucuroşi pentru acest fapt. Dumnezeu s-a gândit la mine, m-a ales pe mine drept catolic, pe mine ca purtător al Evangheliei sale, ca preot. Mi se pare că merită să reflectăm de multe ori asupra acestui lucru şi să reintrăm din nou în acest fapt al alegerii sale: m-a ales, m-a voit; acum eu răspund.”
A subliniat apoi că lângă „aleşi” e şi cuvântul „străini”. „Fiind creştini suntem risipiţi şi suntem străini: vedem că astăzi în lume creştinii sunt grupul cel mai persecutat pentru că e neconform, pentru că este un stimulent, pentru că este împotriva tendinţelor egoismului, materialismului, ale tuturor acestor lucruri. Desigur, creştinii sunt nu numai străini; suntem şi naţiuni creştine, suntem mândri că am contribuit la formarea culturii; există un patriotism sănătos, o bucurie sănătoasă că aparţinem unei naţiuni care are o mare istorie de cultură, de credinţă. Însă, totuşi, creştini fiind, suntem mereu şi străini – soarta lui Abraham, descrisă în Scrisoarea către Evrei. Creştini fiind, suntem, chiar astăzi, mereu şi străini. La locurile de muncă, creştinii sunt o minoritate, se află într-o situaţie de înstrăinare; e uimitor că unul astăzi poate încă să creadă şi să trăiască aşa. Acest lucru aparţine şi vieţii noastre: este forma de a fi cu Cristos Răstignit; acest a fi străini, netrăind după modul în care trăiesc toţi, ci trăind – sau măcar încercând să trăim – după Cuvântul său, într-o mare diversitate faţă de ceea ce spun toţi. Şi tocmai acest lucru pentru creştini este caracteristic.”
