În Postul Paştilor, omul trebuie să se pregătească pentru a fi vizitat de Dumnezeu
14.02.2013, Vatican (Catholica) - Penultima audienţă generală a pontificatului Papei Benedict al XVI-lea, din 13 februarie 2013, a început în ropotele de aplauze ale unui public emoţionat de pelerini. După ce a repetat motivele care l-au condus la a renunţa la ministerul petrin, Sfântul Părinte a ţinut cateheza pe tema ispitirii lui Isus şi a convertirii pentru Împărăţia Cerurilor. Subiectul a făcut referire la începutul timpului liturgic al Postului Paştilor, din ziua de 13 februarie, Miercurea Cenuşii în ritul latin. Numărul patruzeci, a explicat Pontiful, apare adesea în Sfânta Scriptură, amintind în particular „cei patruzeci de ani în care poporul lui Israel a peregrinat în pustiu: o lungă perioadă de formare pentru a deveni poporul lui Dumnezeu, dar şi o lungă perioadă în care tentaţia de a fi infideli faţă de alianţa cu Domnul era mereu prezentă”.
„Patruzeci au fost şi zilele de mers ale profetului Ilie pentru a ajunge la Muntele lui Dumnezeu, Horeb; precum şi perioada pe care Isus a petrecut-o în deşert înainte de a începe viaţa sa publică şi unde a fost ispitit de diavol”. Deşertul este „locul tăcerii, al sărăciei, unde omul este privat de susţinerile materiale şi se află în faţa întrebărilor fundamentale ale existenţei, este determinat să meargă la esenţial şi tocmai pentru aceasta îi este mai uşor să-l întâlnească pe Dumnezeu. Însă deşertul este şi locul morţii, pentru că unde nu este apă nu este nici viaţă, şi este locul singurătăţii, în care omul simte mai intensă ispita”. Fiind ispitit, Isus „ia asupra Sa ispitele noastre, poartă cu Sine mizeria noastră, pentru a-l învinge pe cel rău şi a ne deschide drumul spre Dumnezeu, drumul convertirii”. Reflecţia asupra ispitirii lui Isus în deşert „este o invitaţie pentru fiecare dintre noi la a răspunde la o întrebare fundamentală: ce anume contează cu adevărat în viaţa mea?”
„În prima ispitire, diavolul îi propune lui Isus să schimbe o piatră în pâine pentru a stinge foamea. Isus răspunde că omul trăieşte şi cu pâine, dar nu numai cu pâine: fără un răspuns dat foamei de adevăr, foamei de Dumnezeu, omul nu se poate mântui. În a doua ispitire, diavolul îi propune lui Isus calea puterii: îl conduce sus şi îi oferă stăpânirea lumii. Dar nu acesta este drumul lui Dumnezeu: pentru Isus este foarte clar că nu puterea lumească mântuieşte lumea, ci puterea crucii, a umilinţei, a iubirii. În a treia ispitire, diavolul îi propune lui Isus să se arunce de pe vârful Templului din Ierusalim şi să se lase salvat de Dumnezeu prin îngerii Săi, adică să facă ceva senzaţional pentru a-l pune la încercare pe Dumnezeu însuşi; însă răspunsul este că Dumnezeu nu este un obiect căruia să îi impunem condiţiile noastre: este Stăpânul a toate”. Toate cele trei ispitiri au în comun „propunerea de a-l instrumentaliza pe Dumnezeu, de a-l folosi pentru propriile interese, pentru propria glorie şi pentru propriul succes… Aşadar fiecare ar trebui să se întrebe: Ce loc are Dumnezeu în viaţa mea? Este El Domnul sau sunt eu?”
„Astăzi nu mai putem fi creştini ca simplă consecinţă a faptului că trăim într-o societate care are rădăcini creştine: şi cel care se naşte dintr-o familie creştină şi este educat din punct de vedere religios trebuie, în fiecare zi, să reînnoiască alegerea de a fi creştin, adică să-i dea lui Dumnezeu primul loc, în faţa tentaţiilor pe care o cultură secularizată i le propune încontinuu, în faţa judecăţii critice a multor contemporani… Nu este uşor a fi fideli faţă de căsătoria creştină, a practica milostivirea în viaţa zilnică, a lăsa spaţiu rugăciunii şi tăcerii interioare; nu este uşor a te opune public alegerilor pe care mulţi le consideră clare, cum ar fi avortul în caz de sarcină nedorită, eutanasia în caz de boli grave, sau selectarea embrionilor pentru a preveni boli ereditare. Tentaţia de a pune deoparte propria credinţă este mereu prezentă şi convertirea devine un răspuns dat lui Dumnezeu care trebuie să fie confirmat de mai multe ori în viaţă”.
Istoria creştinismului, a amintit Papa, este plină de convertiri ca aceea a Sf. Paul şi a Sf. Augustin, „dar şi în perioada noastră de eclipsă a simţului sacrului, harul lui Dumnezeu este în acţiune şi săvârşeşte minuni în viaţa atâtor persoane. Domnul nu încetează să bată la uşa omului în contexte sociale şi culturale care par înghiţite de secularizare, aşa cum s-a întâmplat pentru rusul ortodox Pavel Florenskij. După o educaţie complet agnostică… omul de ştiinţă Florenskij ajunge să exclame: ‘Nu, nu se poate trăi fără Dumnezeu!’ şi să îşi schimbe complet viaţa, devenind călugăr”. De asemenea, evreica olandeză Etty Hillesum, ce a murit la Auschwitz, „iniţial departe de Dumnezeu, îl descoperă privind în profunzime înlăuntrul ei… se transformă într-o femeie plină de iubire şi de pace interioară, capabilă să afirme: ‘Trăiesc constant în intimitate cu Dumnezeu'”. A treia istorie de convertire citată de Papa este a americancei Dorothy Day pe care, după ce a fost militantă marxistă, „Dumnezeu a condus-o la o adeziune conştientă la Biserică, într-o viaţă dedicată celor dezmoşteniţi”.
„Omul nostru interior trebuie să se pregătească pentru a fi vizitat de Dumnezeu şi tocmai pentru aceasta nu trebuie să se lase invadat de iluzii, de aparenţe, de lucrurile materiale. În acest timp al Postului Mare, în Anul Credinţei, să reînnoim angajarea noastră pe drumul de convertire, pentru a depăşi tendinţa de a ne închide în noi înşine şi pentru a face, în schimb, spaţiu lui Dumnezeu, privind cu ochii Săi realitatea zilnică… A ne converti înseamnă a nu ne închide în căutarea propriului succes, a propriului prestigiu, a propriei poziţii, ci a face în aşa fel încât în fiecare zi, în lucrurile mici, adevărul, credinţa în Dumnezeu şi iubirea să devină lucrul cel mai important”.
