LC: Arta rugăciunii în Psaltire
26.02.2013, Roma (Catholica) - „O figură care continuă funcţia mijlocirii, atât de importantă în Biserică”. Astfel îşi imaginează Cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Cultură, rolul viitor al Papei Benedict al XVI-lea după renunţarea sa la pontificat. În ajunul exerciţiilor spirituale pe care urma să le conducă în Vatican, de duminică 17 până sâmbătă 23 februarie, Cardinalul îşi dorea ca „aceste zile de reculegere să fie pentru Papa un timp oportun şi senin care să fie trăit în timp ce se pregăteşte pentru un nou tip de prezenţă în Biserică”. Funcţia mijlocirii, a explicat în interviul acordat pentru L’Osservatore Romano, anticipând conţinuturile meditaţiilor sale – în care a vorbit despre ars orandi şi ars credendi în lumina rugăciunii din Psalmi – este „o funcţie foarte semnificativă în Biserică. Să ne gândim la rolul sfinţilor, adică la o prezenţă care neîncetat se roagă pentru comunitatea eclezială. Este un simbol semnificativ propriu tradiţiei biblice. Să ne gândim la Moise care, rugându-se pe munte, mijloceşte pentru poporul său care se luptă”.
– Care sunt motivele care v-au condus în alegerea temei din acest an?
– Posibilităţile şi parcursurile erau multiple. Am ţinut cont că suntem în Anul Credinţei şi că acest curs de exerciţii a fost încredinţat unui cardinal, dar şi unui biblist. Aş fi putut să parcurg numeroase itinerarii biblice luând ca bază un singur text sau un fir conducător din Vechiul Testament. Am pornit de aici. Şi apoi am ales orizontul în care mă regăsesc mai natural, adică Psaltirea, temă despre care, printre altele, am scris deja foarte mult. De altfel, Psaltirea permite două posibilităţi. Prima este aceea de a declina într-o manieră vie în realitate raportul rugăciune-credinţă, pentru că lex orandi, lex credendi – norma rugăciunii este şi norma credinţei, şi viceversa. În aceste exerciţii, am schimbat într-un fel şi această afirmaţie, introducând categoria de ars, pentru că rugăciunea şi credinţa au în sine şi o dimensiune de fascinaţie şi de frumuseţe. Cred că este vorba nu numai de a studia un obiect, ci şi de a întâlni o persoană în rugăciune şi în credinţă. Iată pentru ce am ales Psaltirea, acest text de 19.000 de cuvinte ebraice, a treia carte din Biblie ca lungime, după cea a lui Ieremia şi după Geneză: 150 de compoziţii care, între altele, cuprind aproape un mileniu de istorie, chiar dacă tradiţia l-a indicat pe David ca marele artizan al ei. În realitate, există respiraţia de credinţă din perioade foarte diferite, aşa cum se vede chiar în interiorul tablourilor care sunt reprezentate. Îmi revine în minte ceea ce spunea Italo Calvino în spirit ecumenic: psalmii sunt anatomia sufletului, o analiză a tuturor dimensiunilor fiinţei umane. Iată pentru ce, până la urmă, am ales Psaltirea drept componentă a dialogului dintre Dumnezeu şi om. Astfel faţa lui Dumnezeu şi faţa omului se întâlnesc. Nu întâmplător Editura Mondadori a ales ca titlu al cărţii care va cuprinde aceste exerciţii spirituale Întâlnirea.
– Aşadar, Psaltirea drept carte a întâlnirii?
– În această privinţă, este interesant de notat ceea ce spune Dietrich Bonhoeffer, care, în afară de faptul de a fi comentat Psaltirea, a scris o cărticică foarte frumoasă despre rugăciunea psalmilor. La prima vedere este straniu – admite el – că în cadrul Bibliei există o carte de rugăciuni. Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu? Şi atunci rugăciunile ce sunt? Cuvinte ale omului. Şi pentru ce se află acolo? Acest lucru ne face să înţelegem că revelaţia nu este un solilocviu, un monolog, ci un dialog. În psalmi sunt cuvintele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi. Despre aceasta există o expresie a lui Augustin care mie mi-a plăcut mereu şi care cred că îi este dragă Papei Benedict al XVI-lea. Comentând Psaltirea, aproape pare că se opreşte şi nu reuşeşte să-şi reţină exclamaţia: Psalterium meum, gaudium meum. Această frază exprimă ideea că până la urmă rugăciunea este un element vesel, nu numai o obligaţie.
– Acest lucru este valabil şi pentru exerciţiile spirituale?
– Fac o premisă: voi pune în epigraful cărţii care va ieşi la Mondadori incipit-ul exerciţiilor spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola, unde se spune în mod explicit că ele folosesc pentru a examina conştiinţa, a medita, a contempla, a se ruga. Pentru suflet este cam ceea ce reprezintă pentru trup mersul, alergarea, exerciţiul fizic. Este într-un anumit sens mişcarea sufletului, a face un soi de gimnastică. Există o expresie a lui Etty Hillesum, tânără olandeză moartă în 1943 la Auschwitz, care după părerea mea simbolizează sensul exerciţiilor spirituale: „Înlăuntrul meu există un izvor foarte adânc. Şi în acel izvor este Dumnezeu. Uneori reuşesc să ajung la el, dar cel mai adesea este acoperit de piatră şi de nisip: în acel moment Dumnezeu este înmormântat, atunci trebuie dezgropat din nou”. Roland Barthes, desigur departe de credinţă, spunea că nu trebuie să fim nici catolici, nici creştini, nici credincioşi, nici umanişti pentru a ne lăsa implicaţi de exerciţiile spirituale ale Sfântului Ignaţiu, pentru că folosesc tocmai pentru a elimina superficialitatea, banalitatea, piatra de pe spate. Hillesum a reuşit în mod sistematic să dea la o parte această suprafaţă, devenind mistică. Exemplul său învaţă că mistica este o experienţă obişnuită şi necesară ca exerciţiu al sufletului. Şi este cu putinţă pentru toţi. Astfel, în prima predică nu am folosit ca verbe ale rugăciunii pe cele mai tradiţionale, cum ar fi a invoca, a implora, a ruga, ci am ales mai degrabă a respira, a gândi, a lupta şi a iubi.
– Pentru ce această alegere?
– În meditaţii voi încerca să arăt că Psaltirea este marea respiraţie a omenirii care se roagă. De fapt, în ea există un capitol despre absenţă şi despre nimic, adică despre omul fără Dumnezeu. Voi vorbi despre aceasta în privinţa Psalmului 14, în care nebunul – este folosit termenul ebraic nabal pentru a-l indica – spune că Dumnezeu nu există. Repetă aceasta de două ori. La acest punct este semnificativă complexitatea experienţelor care cuprind chiar şi ceea ce aparent este în afară. Voi cita o rugăciune de Aleksandr Zinov’ev, autorul romanului „Vârfuri abisale”, care îşi însuşeşte rugăciunea ateului făcută lui Dumnezeu şi spune: „Dumnezeu caută într-un fel să existe, pentru că aici la noi, singuri pe faţa pământului, fără nici un martor devine un infern”. Noi, oamenii, avem nevoie de cineva care să fie deasupra. Pentru aceasta urlăm: „Încearcă să exişti”. Este aceeaşi rugăciune pe care o făcea poetul Giorgio Caproni: Dumnezeule, străduieşte-te nu numai să insişti, ci să exişti.
– Să ne întoarcem la verbele rugăciunii. Ni le puteţi explica mai aprofundat?
– Să pornim de la a respira, cu o consideraţie pe care o face Soren Kierkegaard. În Jurnalul său spune în mod explicit că cei din vechime considerau rugăciunea ca respiraţie. Aici se observă cât este de nesăbuit a ne întreba pentru ce trebuie să ne rugăm. Pentru ce respir? Pentru că altminteri aş muri. Şi tot aşa este pentru rugăciune. Acelaşi lucru este preluat de Yves Congar, care vorbeşte despre rugăciune ca oxigen al sufletului. Astfel se deschide o temă care va fi mereu prezentă în reflecţiile mele: corporeitatea rugăciunii. Este o dimensiune pe care orientalii o simt mult. Evreii se agită atunci când se roagă, pentru că trebuie să se roage cu toate membrele şi încheieturile trupului. Toată fiinţa se roagă. Pentru a face să se înţeleagă acest principiu, voi folosi Psalmii 42 şi 43. Ei bine, acolo este o expresie care pentru traducători este imposibil să o redea în semnificaţia sa deplină: „Sufletul meu este însetat de Dumnezeul cel viu”. În ebraică este folosit un cuvânt, nefesh, care înseamnă în acelaşi timp suflet şi gât. Prin urmare gâtul meu este însetat de Dumnezeul cel viu, dar şi sufletul meu. Există o nevoie aproape fizică, biologică. Pentru aceasta, nu ne putem ruga la întâmplare, ci trebuie să ne rugăm în aşa fel încât trupul să participe.
– Şi cât priveşte a gândi?
– Mulţi cred că rugăciunea este numai devoţiune, dar nu este adevărat. Rugăciunea este o compoziţie sacră mică: aşadar, fiind poezie, trebuie compusă. Şi aici este semnificativă dubla mărturie de figuri care desigur s-au rugat. Filozoful Ludwig Wittgenstein spunea că rugăciunea înseamnă a gândi la sensul vieţii. Şi este adevărat, pentru că aici există omul întreg în nuanţele sale. Rugându-se, omul duce la Dumnezeu ceea ce este el: bolnav, fericit, păcătos, bătrân. A doua mărturie este cea a lui Martin Heidegger, care scria: Denken ist danken, a gândi înseamnă a mulţumi. Spunea aceasta pentru a sublinia importanţa reflecţiei, însă se poate înţelege şi opusul: danken ist denken, a mulţumi înseamnă a gândi. Atunci când suntem cu adevărat fericiţi, pentru că am descoperit ceva, lăudăm, cântăm în mod spontan. De fapt, punctul final al descoperirii este bucuria. Dacă se găseşte un răspuns la întrebări, se declanşează mulţumirea.
Totuşi, în psalmi nu lipsesc invocaţii în care prevalează aspectul „dramatic” al rugăciunii. O parte dintre psalmi sunt ca o polemică cu Domnul. Vestita luptă a lui Iacob cu fiinţa misterioasă este interesantă. Osea o interpretează ca o rugăciune. În noaptea aceea, Iacob a cerut ajutor lui Dumnezeu şi a fost ascultat. În Psalmul 13 găsim de patru ori exclamaţia: „Până când?” Există aproape o ciocnire cu Dumnezeu în momentul disperării. Dumnezeu acceptă probabil mult mai mult decât considerăm noi a fi rugăciune. Să ne amintim de Iov care urlă împotriva lui Dumnezeu, atacându-l. Este o rugăciunea aproape hulitoare, şi totuşi este în Biblie. Apoi, la sfârşit, există aspectul iubirii, punctul final. În practică, toate rugăciunile autentice conduc la mistică, ce nu este status-ul excepţional al vreunui ales, ci punctul final al credinţei, adică contemplaţia. Pentru a evidenţia mai bine acest aspect, în reflecţii voi folosi un text dintr-o mistică musulmană din secolul al VIII-lea, Rabi’a al-Basra, care spune că se află sub cerul înstelat din Bassora. Coboară întunericul, stele pe cer strălucesc, fiecare îndrăgostit este cu iubita sa, iar ea constată că este singură cu Domnul. Paralelă cu experienţa de iubire este cea a lui Dumnezeu. În reflecţiile mele am considerat că temele analizate la rece în domeniul dogmatic pot să fie repropuse cu o analiză de tip mai „călduros”.
[Citiţi interviul integral în Lumea Catholica, sau pe Ercis.ro, de unde a fost preluat.]
