Papa Francisc: Duceţi Evanghelia la cei îndepărtaţi fără rigiditate mentală sau pastorală
06.10.2013, Assisi (Catholica) - În cadrul vizitei sale din 4 octombrie 2013 la Assisi, Papa Francisc a luat masa de prânz săracii la centrul Caritas din Piaţa Donegiani, de lângă Bazilica Santa Maria degli Angeli. Apoi a vizitat Schitul Închisorilor, rugându-se în Chilia Sf. Francisc. Prima întâlnire a după-amiezii, aceea cu clerul, persoanele consacrate şi membrii Consiliilor pastorale ale Diecezei a avut loc în Catedrala San Rufino. În discursul său, Papa a spus: „Suntem în catedrală! Aici se păstrează izvorul baptismal unde Sfântul Francisc şi Sfânta Clara au fost botezaţi, care în acel timp se afla în biserica Santa Maria. Amintirea Botezului este importantă! Botezul este naşterea noastră ca fii ai Maicii Biserici… Ce mare dar este a fi Biserică, a face parte din poporul lui Dumnezeu! Toţi suntem poporul lui Dumnezeu. În armonia, în comuniunea diversităţilor, care este lucrare a Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este armonia şi face armonia: este un dar al Lui şi trebuie să fim deschişi ca să-l primim!”
Pontiful a subliniat câteva aspecte ale vieţii de comunitate, care trebuie să caracterizeze drumul unei Dieceze. „Primul lucru este ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Biserica este… comunitatea care ascultă cu credinţă şi cu iubire pe Domnul care vorbeşte… Cuvântul lui Dumnezeu este cel care atinge inimile, le converteşte la Dumnezeu şi la logica Sa care este aşa de diferită de a noastră; Cuvântul lui Dumnezeu este cel care reînnoieşte încontinuu comunităţile noastre… Cred că toţi putem să ne îmbunătăţim puţin cu privire la acest aspect: să devenim toţi mai ascultători faţă de cuvântului lui Dumnezeu, pentru a fi mai puţin bogaţi în cuvintele noastre şi mai bogaţi în cuvintele Sale. Mă gândesc la preot, care are misiunea de a predica. Dar cum poate să predice dacă mai întâi nu a deschis inima sa, nu a ascultat, în tăcere, cuvântul lui Dumnezeu? Gata cu aceste omilii interminabile, plictisitoare, din care nu se înţelege nimic.”
„Mă gândesc la tata şi la mama, care sunt primii educatori: Cum pot să educe dacă nu este luminată conştiinţa lor de cuvântul lui Dumnezeu, dacă modul lor de a gândi şi de a acţiona nu este călăuzit de cuvânt; ce exemplu pot da copiilor? Acest lucru este important, pentru că apoi tata şi mama se plâng: ‘acest copil…’ Dar tu, ce mărturie i-ai dat? Cum i-ai vorbit? Despre cuvântul lui Dumnezeu sau despre cuvântul de la telejurnal? Tata şi mama trebuie să vorbească deja despre cuvântul lui Dumnezeu! Şi mă gândesc la cateheţi, la toţi educatorii: dacă inima lor nu este încălzită de cuvânt, cum pot să încălzească inimile altora, ale copiilor, ale tinerilor, ale adulţilor? Nu este suficient a citi Sfintele Scripturi, trebuie ascultat Isus care vorbeşte în ele: este chiar Isus cel care vorbeşte în Scripturi, este Isus care vorbeşte în ele. Trebuie să fim antene care primesc, pe aceeaşi frecvenţă cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi antene care transmit!”
„Al doilea aspect”, a continuat Pontiful, „este cel al mersului. Este unul dintre cuvintele pe care le prefer când mă gândesc la creştin şi la Biserică… Aici mă gândesc iar la voi preoţilor, şi lăsaţi-mă să mă pun şi pe mine împreună cu voi. Ce este mai frumos pentru noi dacă nu să mergem cu poporul nostru? Este frumos! Mă gândesc la aceşti parohi care cunoşteau numele persoanelor din parohie, care mergeau să-i viziteze… Repet des aceasta: a merge cu poporul nostru, uneori în faţă, uneori la mijloc şi uneori în spate: în faţă, pentru a conduce comunitatea; la mijloc, pentru a o încuraja şi a o susţine; în spate, pentru a o ţine unită pentru ca niciunul să nu rămână, prea mult, prea mult în urmă”. Papa a avut şi aici un cuvânt pentru familii: „Lucrul cel mai important este a merge împreună, colaborând, ajutându-se reciproc; a cere scuze, a recunoaşte propriile greşeli, dar şi a accepta scuzele celorlalţi iertând – cât de important este acest lucru! Uneori mă gândesc la căsătoriile care după atâţia ani se despart. ‘Eh… nu, nu ne înţelegem, ne-am îndepărtat’. Poate că n-au ştiut să ceară scuze la timp. Poate că n-au ştiut să ierte la timp. Şi mereu, noilor soţi, eu le dau acest sfat: ‘Certaţi-vă cât vreţi. Dacă zboară farfuriile, lăsaţi-le. Dar nu terminaţi niciodată ziua fără a face pace! Niciodată!'”
După a asculta şi a merge, al treilea aspect evidenţiat de Papa a fost cel misionar: „a vesti până la periferii… importanţa la a ieşi pentru a merge în întâmpinarea celuilalt, în periferii, care sunt locuri, dar sunt mai ales persoane în situaţii de viaţă specială. Este cazul diecezei pe care o aveam înainte, cea de Buenos Aires. O periferie care îmi făcea mult rău era să găsesc în familii de clasă medie copii care nu ştiau să-şi facă semnul crucii… Acestea sunt adevărate periferii existenţiale, unde Dumnezeu nu este. Într-un prim sens, periferiile din această Dieceză, de exemplu, sunt zonele Diecezei care riscă să fie la margini, în afara luminii reflectoarelor. Dar sunt şi persoane, realităţi umane de fapt marginalizate, dispreţuite. Sunt persoane care eventual se află fizic aproape de ‘centru’, dar spiritual sunt departe. Nu vă fie frică să ieşiţi şi să mergeţi în întâmpinarea acestor persoane, a acestor situaţii. Nu vă lăsaţi blocaţi de prejudecăţi, de obiceiuri, rigidităţi mentale sau pastorale, de faimosul ‘mereu s-a făcut aşa!’ Dar se poate merge la periferii numai dacă se poartă cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi se merge cu Biserica, ca Sf. Francisc. Altminteri ne purtăm pe noi înşine, nu cuvântul lui Dumnezeu, şi acest lucru nu e bun, nu foloseşte nimănui! Nu noi suntem cei care mântuim lumea: este chiar Domnul cel care o mântuieşte!”
