Roadele spirituale ale Anului Credinţei trebuie să se prelungească în timp

24.11.2013, Vatican (Catholica) - Papa Francisc încheie Anul Credinţei cu o dublă întâlnire de rugăciune: sâmbătă, 23 noiembrie 2013, după-amiază, prezidează în Bazilica Vaticanului ritul admiterii la catecumenat a câtorva candidaţi, iar duminică dimineaţă celebrează Liturghia în Piaţa San Pietro. Dorit de Papa Benedict al XVI-lea, care l-a inaugurat la 11 octombrie 2012, acest An este încheiat de Papa Francisc: o continuitate pe care Arhiepiscopul Fisichella o citeşte ca „un mare moment de har” şi o invitaţie de a trăi credinţa mergând în întâmpinarea celorlalţi. Vă oferim textul interviului acordat de Arhiepiscop pentru L’Osservatore Romano, apărut în traducere pe Ercis.ro.

– Poate că este încă devreme pentru a trasa un bilanţ al acestui An al Credinţei. Însă este posibil să se reparcurgă diferitele etape care l-au ritmat şi întâlnirile cele mai importante desfăşurate în prezenţa Papei. Care au fost, după părerea dumneavoastră, cele care au lăsat un semn mai profund?

– Dacă ar trebui să găsesc unul, aş spune că a fost momentul Adoraţiei Euharistice. Întreaga lume s-a adunat timp de o oră în faţa Euharistiei. Pontiful ne-a spus de mai multe ori că evanghelizarea se face în genunchi. Cred că adoraţia este momentul special în care redescoperim credinţa. Şi cea trăită în timpul Anului Credinţei va rămâne imprimată în amintire ca momentul în care Isus a fost cu adevărat „inima lumii”, pentru a folosi frumoasa expresie din titlul unei cărţi de Hans Urs von Balthasar. La toate latitudinile, de la nord la sud, de la est la vest, în insule, în continente, în cele mai pierdute sate precum şi în cele mai mari metropole, fie că era noapte întunecoasă sau în plină zi, timp de o oră am fost cu toţii împreună în jurul lui Isus.

– Se pot găsi date semnificative din participarea credincioşilor?

– Putem găsi câteva din prezenţa pelerinilor veniţi la Roma. Însă trebuie să amintim că Anul Credinţei nu a fost celebrat numai aici. A fost trăit cu intensitate de şi în toată Biserica: dieceze, parohii, mişcări, asociaţii, case de viaţă călugărească… Dacă vrem să ne oprim la datele care se referă la Roma, vorbim despre o cifră care trece peste şapte milioane de credincioşi veniţi în timpul anului ca să se roage la mormântul Sfântului Petru. Şi este o cifră care ţine cont numai de cei care au ajuns în oraş cu pelerinaje organizate sau care au anunţat sosirea lor. La aceştia trebuie adăugaţi desigur toţi cei care s-au mişcat în mod autonom. Oricum, a fost vorba de un pelerinaj care s-a desfăşurat constant pe tot parcursul anului.

– Au fost evenimente deosebite care au caracterizat celebrările din diferitele ţări ale lumii?

– Peste tot participarea a fost intensă, mai ales la nivel parohial. Însă am avut şi ştiri despre iniţiative mai deosebite. De exemplu, din Filipine ne-au trimis câteva mărturii frumoase adunate de la cei închişi, ca semn al adeziunii şi participării lor la Anul Credinţei.

– Care vor putea fi consecinţele acestei celebrări în societatea de astăzi, mai ales în perspectivă viitoare?

– Desigur, a fost vorba de un eveniment care a interpelat conştiinţele. Însă acum nu trebuie să ne culcăm pe o ureche, aşa cum se spune. Trebuie să facem în aşa fel încât roadele spirituale ale acestui an să se prelungească în timp şi să fie de ajutor pentru noua evanghelizare, din care Anul Credinţei a fost numai un moment. Entuziasmul născut din această iniţiativă va trebui acum să fie cultivat şi dus la maturizare în fiecare comunitate, pentru a trezi acel spirit de care avem nevoie pentru drumul noii evanghelizări.

– Gândindu-ne la Anul Credinţei convocat de Papa Paul al VI-lea şi celebrat între 1967 şi 1968, este posibil să se facă o comparaţie cu ceea ce urmează să se încheie?

– Eu văd în cele două evenimente continuitatea Bisericii. Continuitate care în aceste celebrări se exprimă înainte de toate în convingerea că trebuie să reafirmăm, sau să trezim acolo unde ar fi mai mare nevoie, atenţia asupra celui mai important dar pe care l-am primit, cel al credinţei. Şi în dorinţa de a aminti că Biserica este chemată să transmită, din generaţie în generaţie, credinţa din totdeauna. Este adevărat că fiecare dintre noi se angajează personal pentru a trăi propria credinţă, dar este la fel de adevărat şi că credinţa cere să fie transmisă. Şi Biserica este chemată să fie protagonista acestei opere de transmitere. Nu întâmplător Papa Paul al VI-lea a încheiat Anul Credinţei la 30 iunie 1968 cu Crezul Poporului lui Dumnezeu. Un Crez în care Papa, în acea vreme, punea o sinteză ulterioară a ceea ce a reieşit în anii Conciliului Vatican II, încheiat cu trei ani înainte. Şi pentru acest motiv, anul acela a fost extraordinar şi a fost trăit pe urma entuziasmului provocat de Conciliul însuşi. Ceva asemănător s-a întâmplat pentru acest An al Credinţei, care s-a deschis la a cincizecea aniversare a începutului Conciliului Vatican II şi se încheie cu încredinţarea din partea Papei Francisc a Exortaţiei apostolice Evangelii gaudium, despre evanghelizarea în lumea contemporană. Iată continuitatea Bisericii.

– Cu privire la continuitate, cum citiţi faptul că acest an, dorit şi deschis de Papa Benedict al XVI-lea, este încheiat de succesorul său, Papa Francisc?

– Citesc aceasta ca un mare moment de har. Papa Benedict al XVI-lea intuise cât de mult era nevoie, în acest moment, să ducă Biserica pe un drum de entuziasm reînnoit în celebrarea şi trăirea credinţei. Papa Francisc, cu exemplul său şi mărturia sa personală, ne indică drumul pe care trebuie mers: acela care conduce la cultura întâlnirii pentru a ieşi din noi înşine şi a merge spre ceilalţi. Credinţa ne face responsabili de ceilalţi. Acest Pontif ne spune că credinţa este lumină pentru viaţa persoanelor. Şi ne învaţă că conştiinţa lui Dumnezeu drept centru în viaţa noastră şi redescoperirea Evangheliei drept călăuză pentru existenţa noastră sunt referinţele cele mai puternice care trebuie să orienteze drumul noii evanghelizări.

Sursa: Ercis.ro