Interviu cu pr. Felician Tiba, după obţinerea doctoratului
28.02.2014, Roma (Catholica) - Marţi seara, 25 februarie 2014, în Auditorium-ul Institutului „Ioan Paul al II-lea” pentru Studii despre Căsătorie şi Familie din cadrul Universităţii Pontificale din Lateran-Roma, Felician Tiba, preot al Diecezei de Iaşi, a apărat cu succes teza de doctorat cu titlul: „La dignità del lavoro umano nella prospettiva di Giovanni Paolo II”. A doua zi, după trecerea emoţiilor, l-am rugat să răspundă la câteva întrebări de actualitate, legate de tema tezei de doctorat, dar şi de ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în Vatican şi anume întâlnirea Papei Francisc în Consistoriu pentru crearea de noi Cardinali, dar şi pentru deschiderea discuţiilor legate de familie în vederea Sinodului special din 2015, Sinod care va avea prima parte, aşa cum se ştie, în anul 2014. Pr. Felician este şi coordonator al pastoraţiei familiei în Dieceza de Iaşi.
– Acum, la încheierea unui ciclu atât de complex precum cel al doctoratului, aş dori să ne reîntoarcem la începutul acestuia şi să vă întreb de unde v-a venit ideea şi de ce aţi ales această temă?
– Mai mult decât mie, ideea îi aparţine coordonatorului meu de licenţă. A fost pur şi simplu propunerea lui. „Dacă faci doctoratul cu mine, la ce temă te-ai gândit?”, mi-a spus într-o zi. Nu mă gândisem să fac o cercetare legată de demnitatea muncii, ci mai degrabă una despre fericire. Am mers însă pe mâna dânsului şi trebuie să recunosc că nu am rămas dezamăgit. Cu fiecare pagină pe care am scris-o am învăţat nu doar ce înseamnă munca, ci şi cum trebuie făcută pentru a fi plăcută.
– Din titlu văd că trataţi tema muncii, ne puteţi spune, în câteva cuvinte, ce importanţă are munca, din perspectiva fericitului Papă Ioan Paul al II-lea?
– Aşa cum se ştie, în timp ce era seminarist, Karol Wojtyla, viitorul Papă, a lucrat mai întâi la cariera de piatră de la Zakrzowek, iar mai apoi la fabrica de produse chimice de la Solvay. Şi într-o parte şi în cealaltă, tânărul Karol a experimentat atât greutatea muncii fizice, cât şi rolul fundamental pe care aceasta îl are în ceea ce priveşte comuniunea dintre oameni, dar şi rolul pedagogic pe care îl are în ceea ce priveşte propria creştere umană şi spirituală. Ceea ce aduce nou în acest câmp atât de vast, cel puţin ca Papă, este faptul că pune omul în centru. Omul, spune Papa, nu este pentru muncă, ci munca peste pentru om. Munca are rolul de a-l face pe om şi mai mult om. În caz contrar este doar o ocazie pentru a-l stresa, îmbolnăvi şi în cele din urmă ucide.
– Tema muncii, după cum a putut să văd în expunerea pe care aţi făcut-o la apărarea tezei, este direct legată de cea a iubirii. Ce ne puteţi spune despre raportul dintre cele două?
– Munca şi iubirea sunt cei doi stâlpi ai vieţii omului. Fără iubire omul nu poate trăi, după cum şi fără muncă, chiar dacă pare că nu este aşa, omul nu poate trăi. Este inutil să dai omului tot felul de drepturi, poţi să îi dai chiar şi pâine, dar dacă nu îi dai de lucru, îl ucizi. În acest caz rolul statului, cel puţin în forma socială de astăzi, este crucial. O politică sau un stat care nu se preocupă ca toţi cetăţenii să aibă un loc de muncă, îi condamnă la distrugere. Un stat care nu garantează locuri de muncă, nu garantează nici viitorul lui, pentru că atât persoana cât şi familia ca atare se consolidează, se întreţine şi se formează doar prin muncă. Aceasta nu înseamnă că este doar datoria statului de a găsi şi asigura locuri de muncă, ci în egală măsură e şi datoria fiecărei persoane în parte, pentru că a lucra nu înseamnă doar a fi la birou, în fabrică, în uzină etc, ci şi la câmp şi în zootehnie, în tot ceea ce îl implică pe om să transforme ceva care mai apoi îl transformă şi pe el.
– Pe lângă că sunteţi paroh la parohia „Sfânta Tereza a Pruncului Isus” din Piatra Neamţ, coordonaţi şi pastoraţia familiei la nivel diecezan. Cum se leagă tema familiei cu tema muncii? De ce sunt ele corelate?
– Cum spuneam anterior, familia are la bază, pe lângă iubire, şi munca. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea sublinia des legătura care există între familie şi muncă, mai ales din perspectiva ajutorului pe care un loc de muncă îl dă familiei. În fond munca îi deschide pe oameni faţă de oameni, îi învaţă să fie loiali, disponibili, să accepte limitele celuilalt, într-un cuvânt, să fie cu adevărat oameni. E dureros să ştiu că în ţară sunt atâţia oameni fără un loc de muncă sau, chiar dacă îl au, nu este remunerat cum se cuvine. Până la urmă este preţul pe care îl plătim pentru că nu am dorit să mai rămânem sub sistemul comunist. E îmbucurător totuşi faptul că astăzi orice român, dacă vrea cu adevărat, poate să meargă în lumea întreagă să îşi câştige existenţa. Acesta este unul dintre privilegiile foarte importante dobândite după perioada comunistă. Rămâne doar ca fiecare să îşi folosească ingeniozitatea, să dorească cu adevărat să lucreze, conştient că a lucra nu presupune nici o graniţă.
– Papa Francisc s-a întâlnit cu Cardinalii din întreaga lume la Vatican, pentru Consistoriul extraordinar ce a avut în centru tema familiei. Ce părere aveţi despre acest exerciţiu de ascultare a poporului; această răsturnare de perspectivă pe care o aduce Papa Francisc?
– În fond Biserica a ascultat mereu poporul pentru că Biserica este poporul lui Dumnezeu. Ca fapt divers, înainte să se deschidă în mod oficial Conciliul Vatican II, la secretariatul Conciliului au venit în jur de cinci mii de probleme pe care poporul le-a semnalat spre a fi discutate. Există aici o capcană în care se poate cădea foarte uşor şi anume, că dacă poporul propune ceva, Biserica, pentru a fi „aproape” de popor, trebuie să şi facă aşa cum a propus poporul. Biserica, chiar dacă poporul o vrea, nu poate schimba elementele care ţin de natură, mai exact, ceea ce ţine de cele zece porunci. Iau ca exemplu problema căsătoriei, cea mai vehiculată astăzi. Sunt foarte multe voci care aşteaptă astăzi „minuni” de la acest Sinod, dar nici măcar Sinodul nu se poate pronunţa împotriva a aceea ce Dumnezeu a fixat încă de la începutul creaţiei şi anume indisolubilitatea căsătoriei, deschiderea soţilor spre viaţă, respectul reciproc în ceea ce priveşte actul conjugal etc. Biserica este şi va rămâne garantul valorilor. Nu „tendinţele” fixează valorile, ci valorile canalizează tendinţele.
– Cardinalii au abordat, de asemenea, problema divorţaţilor recăsătoriţi, din punctul de vedere al dreptului canonic, sau a administrării Sacramentelor divorţaţilor recăsătoriţi. Ce părere aveţi despre această problemă tot mai frecventă, faţă de care Biserica are datoria de a lua anumite măsuri?
– Este exact ceea ce spuneam mai înainte. Oamenii doresc ca o valoare, precum indisolubilitatea căsătoriei, să devină, dacă îi putem spune, non-valoare. Dacă Biserica spune: „Da, se poate!” oare nu se dezice de natura ei? Dar cum o va putea spune atât timp cât Creatorul a fixat încă de la început ceea ce ştim cu toţii: căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este indisolubilă! Că există cazuri contrare, nu le neagă nimeni, că sunt cazuri în care efectiv nu se mai poate trăi împreună, din nou, Biserica o recunoaşte, dar nu poate şi nu va putea încuraja niciodată divorţul sau mai exact păcatul divorţului, pentru că de asta vorbim. Biserica este alături de aceste persoane şi acesta e şi rolul Sinodului, să vadă cum o poate face şi mai bine, dar nu poate transforma o valoare în non-valoare. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că este împotriva a ceea ce a fixat Creatorul de la început. (Alexandra Cojan pentru Ercis.ro)
