Răspunsul unui istoric italian la poziţia Cardinalului Kasper

06.03.2014, Roma (Catholica) - Roberto de Mattei, un istoric italian, a scris despre discursul Cardinalului Walter Kasper din 20 februarie, adresat Cardinalilor despre căsătorie şi familie, numindu-l „o revoluţie răsunătoare privind cultura şi practica”. Articolul, din rubrica deţinută de preşedintele departamentului de istorie al Universităţii Europene din Roma, a apărut în publicaţia „Il Foglio” pe 1 martie, imediat după publicarea textului integral al discursului Cardinalului.

Mattei a caracterizat discursul Cardinalului ca un exemplu de slogan, „repetat peste un an”, conform căruia „doctrina nu se schimbă, noutăţile privind doar practicile pastorale”. „Pe de o parte îi linişteşte pe conservatorii care măsoară totul în termeni de doctrină, iar pe de altă parte îi încurajează pe progresiştii care nu preţuiesc doctrina şi se încred în primatul practicii.” Catolicul italian continuă: „imediat după ce afirmă nevoia de a rămâne fideli tradiţiei, Cardinalul Kasper avansează două propuneri devastatoare de a evita magisteriul Bisericii privitor la familie şi căsătorie”. Prefectul emerit al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a ţinut discursul la Consistoriul extraordinar dedicat familiei, în faţa a 150 de Cardinali, plus Papa Francisc.

Istoricul spune că prelatul german şi-a început discursul despre divorţaţii recăsătoriţi reflectând asupra „abisului” care există între învăţătura Bisericii şi convingerile a numeroşi creştini. „Cardinalul însă neglijează să formuleze o judecată negativă privitor la aceste ‘convingeri’ care se opun credinţei creştine. […] În nici un loc din raportul său nu spune că criza familiei este consecinţă a unui atac programat împotriva familiei, rodul unui concept al lumii seculare care se opune familiei.” Mattei îl critică pe Cardinal pentru că „nu a spus nici măcar un cuvânt de condamnare a divorţului şi despre consecinţele lui dezastruoase” în secţiunea privind divorţaţii recăsătoriţi (a cincea şi ultima din raport).

„Nu a sosit momentul să declarăm că mare parte din criza familiei se datorează tocmai introducerii divorţului şi că faptele demonstrează că Biserica a avut dreptate combătând divorţul?” În viziunea Cardinalului, consideră Mattei, calea de a rezolva criza divorţului este „schimbarea doctrinei fără să se arate că a fost modificată”. Istoricul consideră că se deschide astfel calea spre „violarea sistematică, la nivel de practică, a tradiţiei dogmatice” şi îl critică pe Cardinal pentru folosirea documentelor papale, a magisteriului Bisericii şi a Părinţilor Bisericii pentru a-şi susţine propunerile. Dă exemplu citării exortaţiei apostolice „Familiaris consortio” a Papei Ioan Paul al II-lea. Documentul spune că aprecierea validităţii căsătoriei ţine de „tribunalele ecleziale, instituite de Biserică pentru a apăra Sacramentul Căsătoriei”.

Amintind sugestia Cardinalului de a apela la alternative – precum încredinţarea judecăţii unui preot – Mattei a subliniat că tribunalele „apără căutarea adevărului, garantează un proces just şi demonstrează importanţa pe care Biserica o atribuie Sacramentului Căsătoriei şi indisolubilităţii ei”. După el, propunerea de a delega judecata de la tribunalul eclezial la un preot nu ar mai apăra binele căsătoriei ci ar satisface nevoile conştiinţelor unor persoane. Mai mult, consideră cuvintele Cardinalului „ofensatoare” la adresa tribunalelor care se bazează pe documente „toate urmărind salvarea sufletelor”, adăugând că „este uşor să ne imaginăm cum se va răspândi anularea căsătoriilor, introducându-se divorţul catolic de facto, cu consecinţe devastatoare pentru binele persoanei umane”.

Istoricul a criticat apoi sugestia Cardinalului că, dacă divorţaţii recăsătoriţi pot să apeleze la împărtăşania spirituală, de ce nu ar putea primi şi împărtăşania sacramentală? „În secolele de practică străveche a Bisericii nu a existat vreo contradicţie.” Cei care se recăsătoresc în timp ce soţii/soţiile le sunt în viaţă „sunt cu păcat de moarte pe suflet, dar pot face împărtăşania spirituală deoarece chiar şi ei, găsindu-se într-o stare gravă, trebuie să se roage pentru a obţine harurile necesare pentru a ieşi din păcat”. Apoi s-a oprit la invocarea Părinţilor Bisericii de către prelatul german, care ar fi sugerat că Origene, Sf. Vasile, Sf. Grigore de Nazianz şi Sf. Augustin, printre alţii, ar fi sprijinit practica în baza căreia creştinii puteau să aibă o a doua căsătorie, pe când partenerul din prima încă trăia, „după o perioadă de penitenţă”.

„Cardinalul nu oferă referinţe patristice, deoarece realitatea istorică este complet diferită de ceea ce descrie el”, scrie italianul. „Pr. George H. Joyce, în studiul său istorico-doctrinal despre căsătoria creştină (din 1948), arată că în timpul primelor cinci secole ale erei creştine nu a existat nici un decret al vreunui Conciliu, nici o declaraţie a vreunui Părinte al Bisericii, care să susţină posibilitatea dizolvării legăturii matrimoniale”. Mattei adaugă că Părinţii Bisericii „nu indică nici o excepţie” la interdicţia formulată de Cristos privitor la divorţ, „Clement de Alexandria şi Tertulian fiind expliciţi” în acest sens. „Iar Origene, chiar dacă urmăreşte unele justificări pentru practicile adoptate de unii Episcopi, specifică faptul că este în contradicţie cu Scriptura şi cu Tradiţia Bisericii.”

„În orice parte a lumii, Biserica a menţinut că dizolvarea legăturii căsătoriei este imposibilă, iar divorţul cu dreptul la o a doua căsătorie este complet necunoscut.” Istoricul mai explică faptul că creştinismul răsăritean nu a început „să adopte legile bizantine care tolerau divorţul decât din secolul al VI-lea”. Conform lui Mattei, „practica penitenţială canonică pe care o propune Cardinalul Kasper ca metodă de a ieşi din dilemă are exact semnificaţia opusă celei din primele secole”. A explicat: „nu se făcea pentru a ispăşi prima căsătorie ci pentru a repara păcatul celei de-a doua, contractată doar sub legea civilă, şi evident se cerea părerea de rău pentru acest păcat şi abandonarea condiţiei pseudo-matrimoniale. Conciliul al XI-lea de la Cartagina, de exemplu, a dat un canon ce spunea: ‘Decretăm, conform disciplinei evanghelice şi apostolice, că legea nu permite nici unui bărbat divorţat de soţia sa, nici unei femei repudiate de soţul ei, să intre într-o altă căsătorie; ci aceste persoane trebuie să rămână singure sau să se împace reciproc, iar dacă încalcă această lege, trebuie să facă penitenţă’.”

Conform lui Mattei, „odată ce se admite legitimitatea coabitării într-o a doua căsătorie, nu se mai poate susţine de ce coabitarea prematrimonială, dacă este stabilă şi sinceră, nu ar trebui să fie permisă. ‘Absoluturile morale’ cad, după cum repeta cu forţă enciclica ‘Veritatis Splendor’ a Papei Ioan Paul al II-lea.” Istoricul a amintit cele cinci condiţii sub care, conform Cardinalului, o persoană divorţată şi recăsătorită ar putea primi Spovada şi Împărtăşania, subliniind că prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Cardinalul Gerhard Mueller, „a răspuns deja la aceste întrebări trimiţând la ‘Familiaris consortio’.”

„Poziţia Bisericii este clară. Împărtăşania divorţaţilor recăsătoriţi este negată deoarece Căsătoria este indisolubilă şi nici unul dintre motivele adoptate de Cardinalul Kasper nu permite celebrarea unei noi cununii sau binecuvântarea unei uniuni pseudo-matrimoniale. Biserica nu a admis aşa ceva regelui Henric al VIII-lea, şi nu va permite niciodată, deoarece, după cum Papa Pius al XII-lea le amintea preoţilor parohi din Roma, pe 16 martie 1946: ‘Căsătoria între botezaţi, valid încheiată şi consumată, nu poate fi dizolvată de nici o putere pământească, nici chiar de Autoritatea Supremă a Bisericii’.” Adică, a spus Mattei, „nici chiar de Papa, cu atât mai puţin de Cardinalul Kasper”.