27 de ani şi un milion de fotografii pentru a picta un sfânt
28.04.2014, Roma (Catholica) - Pentru el Papa Ioan Paul al II-lea a fost „un altă tată”. Nu ar putea să fie altfel dat fiind faptul că a petrecut circa 27 de ani alături de el. Vorbim despre Arturo Mari, fotograful care a relatat cu imaginile sale pontificatul lung al lui Wojtyła. Agenţia Zenit a publicat un interviu luat de Giuseppe Rusconi acestui fotograf, tradus de pr. Mihai Pătraşcu pentru Ercis.ro.
– Arturo Mari, când noi, jurnaliştii, aşteptam sosirea Papei – în acest caz a Papei Ioan Paul al II-lea – ne uitam dacă apărea un aparat de fotografiat… şi imediat după aceea avea să apară o haină albă… Şi aparatul de fotografiat era una cu Dvs… sutele de mii de fotografii (poate chiar peste un milion) pe care Dvs le-aţi făcut la ce obiectiv principal tindeau?
– Ca profesionist voiam în primul rând ca fotografiile să reuşească să documenteze în cel mai bun mod posibil activitatea papei…
– Aşadar, fotografiile dumneavoastră deja îl interpretau pe Papa Ioan Paul al II-lea…
– Da, voiam ca să documenteze ce anume simţea Papa într-un moment şi într-un loc precis. Şi ce mesaj voia să transmită cu faptele sale. Mulţi colegi jurnalişti mi-au spus că fotografiile mele „vorbeau”: şi este ceea ce voiam să rezulte graţie tehnicilor profesiei mele. Nu au fost niciodată fotografii „plate”, făcute de dragul de a fi făcute.
– Dvs l-aţi fotografiat pe papa Wojtyła şi în momente dificile şi chiar neprevăzute, ca acelea dramatice din 13 mai în Piaţa San Pietro…
– Dacă dumneavoastră m-aţi întreba ce anume îmi amintesc despre acel moment, ar trebui să răspund: „Nu îmi amintesc, nu îmi amintesc să fi făcut acele fotografii”. M-am gândit mereu că nu m-am lăsat cuprins de emoţie, că experienţa a prevalat, că Sfânta Fecioară Maria mi-a condus mâna… nu ştiu. Cel mai important lucru pentru mine este că acele fotografii există şi că istoria acelui moment pe atât de urât pe cât de semnificativ are şi o documentaţie fotografică.
– Să trecem la alte momente dificile, cele din ultimii ani de suferinţă. Acele fotografii nu au reprezentat niciodată pentru Dvs o problemă?
– Nu. Însă aş spune o minciună dacă aş nega că am căutat să le fac din cel mai bun punct, în aşa fel încât să facă cel mai bine posibil mesajul său. Uitaţi-vă, Sfântul Părinte în mod voit se arăta ca suferind, nu se ruşina să se prezinte aşa nu numai lui Arturo Mari, ci lumii.
– Între Dvs şi Papa Wojtyła – precum cu ceilalţi Papi – era un raport de muncă pe care Dvs încercaţi să o faceţi cu mare conştiinţă profesională. Se întâmpla adesea să fiţi voi doi singuri?
– S-a întâmplat de multe ori… toţi ştiu că eu l-am considerat pe Papa Ioan Paul al II-lea ca tatăl meu. Şi el m-a ţinut ca pe un fiu. N-a existat niciodată acel „Eu sunt Papa, tu fotograful, fă-mi fotografia asta”. Au fost 27 de ani de bucurie, de o mare onoare pe care niciodată nu mi-aş fi visat să o am… de mare respect reciproc, lealitate, umilinţă… Îl cunoscusem pe Sfântul Părinte deja în timpul Conciliului.
– Ca Arhiepiscop de Cracovia a contribuit la redactarea câtorva dintre documentele mai importante…
– Mi-l prezentase Cardinalul Stefan Wyszynski, al cărui prieten eram. În acei ani eram foarte interesat să cunosc mai bine ţările din est, în care conform unora era paradisul pe pământ. De mai multe ori am profitat de ocazie pentru a mi se explica, mai ales de către Karol Wojtyła, realitatea unei ţări comuniste. Confirmarea directă a acestei realităţi am avut-o atunci când în 1978 şi 1979 am fost trimis de secretariatul de stat cu doi jurnalişti de la L’Osservatore Romano pentru a pregăti o probabilă călătorie a Sfântului Părinte abia ales în Polonia. Papa Ioan Paul anunţase că va merge la Santo Domingo şi în Mexic, pentru a onora promisiunea făcută de Papa Luciani. Toţi ne gândisem că apoi ar fi venit rândul Poloniei. În acele vizite pregătitoare am atins cu mâna ce anume era „cortina de fier” şi ce însemna cuvântul „libertate”: Arhiepiscopul de Cracovia îmi spusese adevărul. Câtă trudă pentru a găsi un ou! Şi apoi, să simţi aceasta în materie de libertate…
– Oare poliţia comunistă v-a deranjat?
– Noi trei într-o seară eram la Varşovia, în afara Nunţiaturii. Fumam. Se apropie agenţi ai poliţiei secrete… voiau să ne aresteze, cu motivaţia că trei persoane puteau să prefigureze un complot. Din fericire, văzând scena, un diplomat vatican a ieşit imediat din Nunţiatură şi a explicat despre ce era vorba. La care agenţii, după un lung schimb de opinii, s-au îndepărtat.
– Prima călătorie în Polonia a Papei Ioan Paul al II-lea, între 2 şi 10 iunie 1979, a fost conform cronicilor un eveniment memorabil…
– Pentru mine prima călătorie în Polonia a fost fundamentală în misiunea Papei Ioan Paul al II-lea de defensor pacis. După ceremonia oficială de bun-venit la aeroportul militar din Varşovia, Papa a urcat într-un mijloc de transport pentru a se îndrepta spre oraş. În periferiile Varşoviei era foarte multă lume, dar domnea o mare tăcere: polonezii nu ştiau cum să se comporte, dată fiind prezenţa masivă a poliţiei. Însă după puţin timp s-a auzit strigătul în poloneză al unui copil – să fi avut zece ani: Bun venit, Sfinte Părinte! A fost suficient acest strigăt pentru ca mulţimea să explodeze într-o ploaie neîntreruptă şi crescândă de aplauze şi de strigăte de bun-venit.
– Primul discurs adresat marii mulţimi, tot la Varşovia, a fost cel din Piaţa Victoriei, o predică-apel de forţă şi emotivă nemaiauzită…
– (Arturo Mari este încă emoţionat, la atâţia ani distanţă) Când am ajuns la Piaţa Victoriei, o mulţime enormă părea să se aştepte la ceva încă neexprimat, dar foarte prezent… Papa face un înconjur al pieţei, coboară, aduce omagiu Soldatului Necunoscut… după câteva momente eu – care era foarte aproape de el – îl văd luându-şi capul între mâini şi murmurând Dumnezeul meu, această ţară a mea impregnată de sânge… pentru ce toţi aceşti morţi? Apoi s-a ridicat, a urcat la altar, a început Sfânta Liturghie şi a rostit o predică celebră, cu o ultimă parte foarte emoţionantă: „Ne aflăm în faţa mormântului Soldatului Necunoscut. În istoria Poloniei – antică şi contemporană – acest mormânt are un fundament şi o motivaţie de a fi deosebite. În câte locuri de pe pământul natal a căzut acel soldat! În câte locuri din Europa şi din lume el striga cu moartea că nu poate să existe o Europă dreaptă fără independenţa Poloniei…” Şi puţin după aceea: „Doresc să îngenunchez în faţa acestui mormânt pentru a venera fiecare sămânţă care căzând în pământ şi murind în el aduce rod. Aceasta va fi sămânţa soldatului vărsată pe câmpul de bătălie sau sacrificiul martiriului în lagărele de concentrare sau în închisori. Va fi sămânţa muncii zilnice dure, cu sudoarea frunţii, pe ogor, în atelier, în mină, în topitorii şi în fabrici. Va fi sămânţa de iubire a părinţilor care nu refuză să dea viaţa unui nou om şi îşi asumă toată angajarea educativă…” La sfârşitul acelei invocaţii impunătoare: „Şi strig, eu, fiu al pământului polonez şi în acelaşi timp eu, Papa Ioan Paul al II-lea, strig din tot adâncul acestui mileniu, strig în ajunul Rusaliilor: Să coboare Duhul tău! Să coboare Duhul tău! Şi să reînnoiască faţa pământului. A acestui pământ! Amin.”
– Aceasta este o pagină de neuitat şi pentru cel care nu era acolo şi a aflat despre ea prin intermediul ziarelor. Să trecem la altceva: cu Papa Wojtyła, când vă aflaţi ocazional singuri, vorbeaţi şi despre teme din viaţa cotidiană romană?
– Uneori glumeam cu el, care era şi un suporter de fotbal: ca suporter al echipei Lazio îi spuneam Papei Wojtyła: Sfinte Părinte, Lazio e puternică? Şi el: Da, Lazio e puternică! Apoi îl chema pe părintele Stanislaw, spunându-i să îl pună la curent cu rezultatele echipei romane. Există o fotografie de când a primit echipa Lazio în Aula Paul al VI-lea şi acea fotografie dă mărturie că Sfântul Părinte avea în mână – şi o agita – o eşarfă alb-albastră. Ar fi hazardat să spun că Papa Wojtyła era un suporter al lui Lazio, şi pentru că eu eram cel care cream ocazia favorabilă, dar oricum Lazio nu îi era antipatică… Aceste momente de veselie erau importante pentru el, care avea în fiecare zi o nevoie foarte umană şi mare de a se relaxa, date fiind ritmurile sale incredibile de muncă. Şi eu eram foarte satisfăcut să îl văd aşa… chiar şi atunci când cânta la masă cântece populare poloneze… cânta foarte bine… a spus aceasta odată şi un expert…
– Un muzician, un cântăreţ?
– Andrea Bocelli a venit într-o dimineaţă la Sfânta Liturghie la Castel Gandolfo şi a cântat un Ave Maria clasică. S-a ajuns apoi la Pater noster: Papa l-a intonat şi Bocelli l-a acompaniat. Deci l-au cântat în doi. La sfârşit Bocelli a spus: Mamma mia, ce voce, ce frumoasă voce sonoră! A spus-o Bocelli, nu inventez nimic, există martori.
– Cânta şi în excursii?
– Da, dar mai ales se ruga, medita, pregătea toate marile documente oficiale… toate au fost structurate la munte, enciclicele au fost începute la munte… Uitaţi-vă că lui Arturo Mari nu îi place muntele, însă, când eşti la trei mii de metri, singur, în marea tăcere, cu acel cer albastru, înţelegi că Dumnezeu este acolo, îl respiri, îţi este aproape…
– Arturo Mari, cum vreţi să încheiaţi acest interviu?
– Pot să spun numai un lucru. Dumnezeu mi-a dăruit un mare noroc: am trăit timp de 27 de ani alături de un sfânt viu. M-au chemat cu opt ore înainte să moară. Am fost introdus în dormitor şi părintele Stanislaw i-a spus papei: Sfinte Părinte, Arturo este aici. Papa s-a întors… nu avea nimic peste el… pe partea stângă a patului avea aşezată o mască de oxigen, nimic altceva… S-a întors cu un zâmbet, cu acei ochi de un albastru profund… trecuse atâta timp de când nu îl mai văzusem zâmbind… nu mă ruşinez să spun că am căzut în genunchi… Sfântul Părinte mi-a mângâiat cu duioşie fruntea, obrajii, mâinile, inima… apoi mi-a spus cu voce slăbită: Arturo, mulţumesc… mulţumesc. S-a întors din nou, dar deja se percepea că de acum pornise într-o altă călătorie.
