Astronomul papal: a face ştiinţă şi inginerie ne apropie de Creator

25.07.2014, Vatican (Catholica) - Catolicii trebuie să fie mai curajoşi în a arăta că religia şi ştiinţa pot convieţui, consideră astronomul papal care a primit unul dintre cele mai prestigioase premii mondiale în domeniul ştiinţei. Fratele iezuit Guy Consolmagno, care săptămâna trecută a primit Medalia Carl Sagan pentru „comunicare extraordinară ca om de ştiinţă specializat în planetologie”, din partea Diviziei pentru Ştiinţe Planetare a Societăţii Americane de Astronomie, a vorbit pentru ZENIT despre faptul că Biserica nu se opune ştiinţei şi a împărtăşit care consideră a fi cele mai mari percepţii greşite privitor la cele două sfere.

– Aţi putea să ne spuneţi ceva despre Dvs şi despre munca Dvs, precum şi să ne explicaţi de ce aţi primit Medalia Carl Sagan?

– Sunt originar din Detroit. Am intrat la grădiniţă atunci când Sputnik era lansat în spaţiu şi am urmărit aterizarea pe lună la final de liceu. Deşi am avut o dragoste aparte pentru astronomie de tânăr, am urmat şcoala iezuită din Detroit. Am ajuns apoi la Institutul de Tehnologie Massachusetts foarte interesat să citesc (şi să scriu!) atât genul ştiinţifico-fantastic, cât şi ştiinţific. Am descoperit însă că a face ştiinţă este mai uşor decât a scrie despre ea, aşa că mi-am luat doctoratul în astronomie planetară la Arizona şi post-doctorate la Harvard şi MIT.

Dar m-am tot întrebat: „De ce să mă ocup de ştiinţă când oamenii mor de foame în această lume?” Educaţia iezuită ieşea la suprafaţă. Aşa că am părăsit ştiinţa şi m-am înrolat în Trupele de Pace. În Kenya oamenii de acolo mi-au arătat de ce să fac ştiinţă: curiozitatea lor pentru astronomie mi-a reaprins dragostea pentru ştiinţă; foamea lor de a cunoaşte universul mi-a amintit că noi nu trăim doar cu pâine. Am revenit ca profesor, la Colegiul Lafayette din Pennsylvania, şi mi-a plăcut atât de mult încât am decis să intru la iezuiţi pentru a putea preda la o Universitate iezuită. În schimb ei m-au trimis la Observatorul vatican din Roma, unde pe lângă ştiinţă m-am ocupat mult de scris şi de prezentări publice. Aşa că visul meu iniţial de a scrie s-a împlinit totuşi.

– Cum poate arăta Biserica, după Dvs, că nu se opune ştiinţei?

– Problema nu se pune ce trebuie să facă Biserica, văzută ca instituţie; sprijinindu-ne Observatorul Biserica deja îşi face partea ei. Ţine de noi, de catolicii care suntem şi oameni de ştiinţă, să ne facem treaba. Pentru început trebuie să fim suficient de curajoşi să vorbim în parohiile noastre şi în alte contexte catolice, semenilor noştri catolici, dar şi celorlalţi creştini, că a face ştiinţă şi inginerie ne apropie de Creator.

Am constatat că nu oamenii de ştiinţă au nevoie să audă de religie; de fapt majoritatea oamenilor de ştiinţă sunt foarte familiari cu religia şi procentul de oameni de ştiinţă religioşi corespunde în principiu procentului de credincioşi din comunitatea unde trăiesc. Dar prea mulţi credincioşi văd doar oamenii de ştiinţă care defilează la televizor, care reprezintă ştiinţa în aceeaşi măsură în care tele-predicatorii îi reprezintă pe credincioşii adevăraţi. Trebuie să se înţeleagă că ştiinţa reală nu este spaţiul ateiştilor sau nebunilor înguşti la mine şi egoişti.

– Puteţi aprofunda puţin cum poate religia şi ştiinţa să co-existe pentru credincioşi?

– Ce ne face pe noi, ca fiinţe umane, să fim mai mult decât nişte maimuţe deştepte? Este abilitatea noastră de a reflecta asupra propriei persoane, asupra a ce ne înconjoară, asupra universului nostru, precum şi de a lua decizia liberă de a iubi sau a ne păsa. Inteligenţa şi liberul arbitru sunt activităţi ale sufletului; ştiinţa este un spaţiu în care acestea se manifestă. Şi de ce ne preocupăm de ştiinţă, noi oamenii de ştiinţă? Dacă o facem pentru faimă ori glorie, sau pentru bani ori putere, ne păcălim singuri. Dar dacă o facem pentru bucuria desăvârşită pe care o experimentăm când vedem ceva nou şi frumos în univers, pentru bucuria descoperirii, pentru a ne lăsa uimiţi… atunci, susţin eu, acesta este tipul de bucurie care ne surprinde în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu se manifestă în lucrurile pe care le-a creat: şi nu sunt eu care spun aceasta, ci o spune Sf. Paul în Epistola către Romani.

– Aţi încurajat oamenii de ştiinţă catolici să nu ezite să împărtăşească dragostea lor pentru ştiinţă în comunităţile lor. Cum mai exact? Puteţi să ne daţi câteva exemple concrete?

– Parohia este un loc excelent pentru a începe. Un om de ştiinţă sau un inginer poate coordona un program pentru tineri; se poate preda astronomie şi instala un telescop; sau un club despre roboţi şi să se discute despre implicaţiile inteligenţei artificiale. Parohiile pot organiza întâlniri în care oamenii de ştiinţă să îşi împărtăşească pasiunea şi bucuria. Chiar şi o simplă notă despre flora şi fauna locală în buletinul parohial poate să le amintească credincioşilor că există oameni de ştiinţă în parohia lor.

– Consideraţi că educaţia iezuită v-a ajutat să vă simţiţi confortabil să discutaţi despre credinţă. Cum aşa? Au fost perioade în care nu v-aţi simţit confortabil să vorbiţi despre credinţă?

– Am fost mereu mândru de educaţia mea iezuită. Mai mult, am constatat că reputaţia iezuiţilor (care, ca mai toate reputaţiile, este exagerată!) mi-a deschis multe uşi în cercurile ştiinţifice. Suntem cunoscuţi ca oameni care cred cu devoţiune şi nu le este teamă de lume; noi îmbrăţişăm universul deoarece îl găsim pe Dumnezeu în toate.

– Care credeţi că este cea mai mare neînţelegere care contribuie la ideea că ştiinţa şi religia nu pot co-exista? Şi credeţi că poate fi cumva clarificată?

– „Veşnicul” război dintre ştiinţă şi religie a devenit unul dintre faptele pe care „toată lumea le ştie” (aşa după cum toţi ştiu că „Cristofor Columb a demonstrat că pământul este rotund”), un fapt pe care îl învăţăm de mici, dar care este greşit de fapt. Cred că singurul mod de a-l contracara este să dăm cât mai multe exemple de oameni de ştiinţă adevăraţi, pe care îi putem întâlni, în carne şi oase, pentru a demonta falsa viziune pe care lumea şi-o face de la televizor şi de pe internet.