Fratele John de la Taizé: Protestanţii îl iubesc pe Papa Francisc
22.08.2014, Roma (Catholica) - Unora nu le este greu să o definească „Biserică a viitorului”, sau „laborator” în care se învaţă să se aprecieze diferenţa, sau „familie creştină universală”. Când un tânăr atinge pământul de la Taizé, nu poate rămâne indiferent faţă de tot ceea ce se învârte în jurul lui. Tineri creştini din toate confesiunile, sau chiar unii care sunt numai în căutare, aleg şi anul acesta să petreacă un week-end, o săptămână sau o lună alături de o comunitate de fraţi, împărtăşind rugăciunea lor de trei ori pe zi, formată din Cuvântul lui Dumnezeu, refrene cântate în mod repetat (cunoscute drept canoane) sau dintr-un corespunzător timp de tăcere.
Prezenţa tot mai consistentă de tineri provenind din fiecare continent – circa 4000 pe zi! – rămâne încă un mister pentru fraţii din Taizé. Totuşi, încă de la începuturile fraternităţii lor, ei au perceput această prezenţă specială ca pe un dar al lui Dumnezeu, până acolo încât au revizuit şi au adaptat rugăciunea Comunităţii pentru tinerii oaspeţi, dăruind în afară de aceasta puţin din propriul timp stând şi ascultându-i, pentru un dialog sau o direcţiune spirituală. Carisma din Taizé cu anii a avut transformări, dar mereu şi în mod profetic în armonie cu intuiţia originală a fondatorului, fratele Roger Schutz, de la a cărui naştere se vor împlini anul viitor o sută de ani şi zece ani de la moarte. Şi – în mod providenţial – cincizeci de ani de la întemeierea Fraternităţii. Fratele John – intrat în Comunitate în 1974 – biblist foarte apreciat printre tinerii care frecventează Taizé şi autor prolific de cărţi traduse în mai multe limbi, a acordat un interviu pentru Vatican Insider, publicat în traducere pe Ercis.ro
– Frate John, Taizé a devenit de acum o ZMT zilnică. Ce anume aduce până aici mii de tineri?
– Cred că majoritatea, prima dată, vin aici pentru că alţii i-au sfătuit să vină la Taizé, de exemplu unii prieteni. Mulţi alţii vin pentru a doua, a treia oară cu grupuri organizate de mişcări, şcoli, parohii… însă dorinţa şi o curiozitate sănătoase de a veni la Taizé cred că se nasc puţin din acest fapt: alţi tineri care, întorcându-se acasă, le spun prietenilor că experienţa la Taizé nu poate să fie explicată, ci trebuie simţită personal pentru a o înţelege până la capăt.
– Canoanele care se cântă în timpul rugăciunii comunitare le plac mult tinerilor. Oare şi pentru aceasta ei vor să vină până aici?
– Tinerii vorbesc mereu despre cântările noastre. Fie că le descoperă aici, fie că le descoperă acasă. După părerea noastră, este nevoie de un stil de rugăciune mai meditativ şi mai puţin structurat. De fapt, nu există un început şi un sfârşit în aceste cântece şi pentru tineri acest lucru este pozitiv, cred.
– De ce această predilecţie faţă de cântare, în rugăciunea de la Taizé?
– Cântarea face parte din tradiţia monastică. Noi am cântat mereu de la început, însă canoanele pe care le cunoaştem astăzi s-au născut în jurul anilor ’70, după neaşteptata venire a tinerilor, când se încerca să li se facă mai accesibilă rugăciunea noastră, ţinând cont şi de originile lor, de limbile lor. Am încercat o serie de lucruri, ajungând să cântăm un canon, aproape din întâmplare, şi ne-am dat seama că le plăcea tinerilor, era uşor, pentru că toţi puteau să-l înveţe. Imediat ne-am adresat unui prieten al nostru, dându-i iniţial texte în latină, pentru ca să le pună pe muzică. A fost o idee extraordinară. Astăzi fraţii compun noile canoane.
– În Comunitatea voastră, cum reuşiţi să trăiţi împreună deşi proveniţi din tradiţii creştine diferite?
– La începutul istoriei noastre nu a existat o teologie scrisă, ci a existat intuiţia – aş spune foarte teologică – a fratelui Roger, fondatorul, deşi nu era un studios. A înţeles imediat importanţa reconcilierii, a comunităţii cu scopul de a mărturisi Evanghelia: „din aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii Mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii” (Ioan 13,35), a înţeles că diviziunea nu ajuta persoanele, mai ales pe tineri, să vadă adevărata faţă a Bisericii, pentru că o Biserică ce este divizată nu oglindeşte aceasta. Apoi fratele Roger s-a întrebat ce este de făcut şi răspunsul său a fost: „să începem să trăim împreună, să începem să împărtăşim ceea ce putem împărtăşi, nu cu pretenţia că am rezolvat toate problemele, ci măcar să punem împreună ceea ce putem să punem împreună: ne putem ruga împreună, putem trăi împreună, putem face slujiri împreună…”. În cele din urmă această cunoaştere, acest fapt de a fi împreună – conform fondatorului – îi va face într-o zi pe toţi creştinii să găsească soluţii teologice şi altele. La început primii fraţi erau toţi protestanţi şi deja aveau contacte cu creştini ortodocşi şi catolici, dar nu se imagina în acel timp că se putea trăi împreună cu adevărat, aşadar era oportun să se facă un pas pe rând.
– Cum priviţi la Papa Francisc şi la munca sa pentru unitatea creştinilor?
– Papa Francisc face mult pentru reconciliere, nu atât pentru ecumenism în sens strict, prin gesturi de primire, de deschidere, mai ales exprimând Evanghelia cu un limbaj foarte simplu, la îndemâna tuturor. Iarna aceasta am fost în Texas pentru a pregăti întâlniri şi am văzut că toţi, dar chiar toţi protestanţii îl iubesc pe acest Papă, şi este un lucru incredibil, dacă stai şi te gândeşti. Nu numai că-l apreciază ca persoană, dar văd în el un adevărat martor al Evangheliei. Dacă un protestant priveşte la Papa şi observă în el un creştin care trăieşte radical Evanghelia, împărtăşeşte însăşi căutarea sa, însăşi credinţa sa… aş spune că este minunat! Şi pontifii precedenţi erau apreciaţi: nu suntem într-o perioadă de ostilitate, pentru cea mai mare parte, dar Francisc, cu simplitatea sa, face mult”.
– Cum vă pregătiţi să celebraţi aniversările din 2015: o sută de ani de la naşterea fratelui Roger, zece ani de la moartea sa şi 75 de ani ai Fraternităţii?
– Ca prim lucru ne-am spus să nu privim înapoi cu nostalgie, deci nu vrem să vorbim atât despre trecut – pentru că nu ar fi în spiritul fratelui Roger – ci vrem să privim spre viitor. În urmă cu câţiva ani, fratele Alois a scris o scrisoare, care se intitulează „Spre o nouă solidaritate”, spunând că aceasta este, astăzi, lucrul cel mai important. Iată deci că vom trăi un întreg an asupra acestei „noi solidarităţi” în onoarea fratelui Roger, cu momente forte, de exemplu întâlnindu-i pe tinerii călugări cărora Taizé şi fondatorul pot să le spună ceva cu privire la viaţa călugărească; vom avea o întâlnire teologică despre gândirea lui Roger, în timp ce în august vor fi ateliere speciale, având în centru săptămâna de la 9 la 16 august.
– Fraternitatea voastră este încă foarte tânără…
– Da, sunt mereu fraţi noi. Când am intrat eu, fratele Roger nu avea nici 60 de ani, deci comunitatea era cu adevărat tânără. Am văzut trecând o serie de generaţii, dar rămânem încă o comunitate tânără.
– Aveţi un grup de tineri voluntari care petrece cu voi o perioadă scurtă sau lungă de timp. Ce anume caută, frate John?
– Mă gândesc la începutul Evangheliei lui Ioan, când primii doi discipoli îl urmează pe Isus şi El, întorcându-se, îi întreabă „ce căutaţi?”, iar ei răspund: „Rabbi, unde locuieşti?”. Isus le spune „veniţi şi veţi vedea”. Cred că aceşti tineri voluntari nu vin iniţial pentru a intra în comunitate, ci ca toţi ceilalţi au văzut ceva care i-a atins – aşa cum mi s-a întâmplat mie în urmă cu mulţi ani! – şi acest lucru poate să atingă atâţia tineri. Apoi sunt unii care în această experienţă se simt chemaţi să-şi dăruiască viaţa lor aici, în această comunitate; atunci intră într-un proces de discernământ cu noi, există o intrare, există un parcurs de formare, există în sfârşit o angajare pentru toată viaţa. În schimb, alţi voluntari, după ce au petrecut câteva luni cu noi, pleacă şi găsesc un alt drum, se căsătoresc sau intră în seminar. Întreprind aşadar un alt drum.
– Ar fi frumos dacă în timpul acestui an jubiliar aţi primi o vizită a Papei… Ce ar însemna pentru Fraternitate?
– Toţi spun că trebuie să-l invităm pe papa Francisc. Nu ştiu ce gândeşte fratele Alois, dar un fapt este sigur: prezenţa sa în mijlocul nostru ne-ar face o mare onoare. Superiorul nostru l-a întâlnit pe Pontif în această iarnă şi el părea bine informat, părea într-adevăr că înţelege ceea ce trăim şi l-a încurajat mult pe fratele Alois să mergem înainte în ceea ce facem.
– În august 2015 se împlinesc două sute de ani de la naşterea sfântului tinerilor. După părerea dumneavoastră, au ceva în comun don Bosco şi fratele Roger?
– Între ei există un secol de distanţă, este adevărat, şi totuşi este interesant de constatat că există ceva care îi uneşte, dincolo de carismele diferite: don Bosco şi fratele Roger au dorit să actualizeze Evanghelia în timpul în care au trăit. Aceasta trebuie să fie şi dorinţa noastră.
