Interviu cu Cardinalul Roger Etchegaray la împlinirea vârstei de 92 de ani (II)

01.10.2014, Roma (Catholica) - Cardinalul Roger Etchegaray, vice-decan al Colegiului Cardinalilor, a împlinit în 25 septembrie 2014 vârsta de 92 de ani. Cardinalul este o figură captivantă care a cunoscut progrese, crize, personaje, secrete ale Bisericii Catolice. El însuşi a desfăşurat în diferite ocazii un rol important. Expert la Conciliul Vatican II, preşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa, Arhiepiscop de Marsilia şi Cardinal din 1979, timp de peste douăzeci de ani a fost unul dintre principalii colaboratori ai Papei Ioan Paul al II-lea şi trimis special al său pentru misiunile cele mai secrete şi delicate. Vă oferim a doua parte dintr-un interviu acordat de Cardinal pentru L’Osservatore Romano, publicat în traducere pe Ercis.ro.

– Este adevărat că l-aţi văzut pe Fidel Castro plângând?

– Da, în Cuba. Am mers chiar pentru a-l întâlni. Într-o seară, mi se pare că era în decembrie 1992, ne-am lăsat cuprinşi de amintirile personale. Îi povesteam că dimineaţa am prezidat pelerinajul popular – este puţin sincretist – la sanctuarul Sfântul Lazăr, patron al Havanei, la treizeci de kilometri de capitală. Mi-a spus că mama sa mergea acolo în fiecare an şi că îl lua cu ea atunci când el era copil. M-a întrebat deodată câţi sfinţi erau în cer. Încurcat, am evocat ceata de sfinţi care nu sunt înscrişi în calendar, pe care Biserica îi celebrează în ziua de Toţi Sfinţii. Am adăugat că probabil în acel moment mama lui şi mama mea era una lângă alta cântând împreună gloria lui Dumnezeu. Atunci ne-am privit ca doi copii şi am observat că o lacrimă cobora pe obrazul său.

– Aţi adunat şi destăinuirile lui Saddam Hussein.

– Am fost trimis în Irak în februarie 2003, tocmai pentru a-l întâlni. Colocviul a durat o oră şi jumătate. I-am încredinţat o scrisoare personală a Papei, amintind de solidaritatea Sfântului Părinte cu „suferinţele şi privaţiunile poporului irakian” – era o aluzie la embargou – şi de dorinţa sa de a face totul pentru a evita războiul. Mi-a răspuns că el cunoştea şi aprecia poziţia Papei şi a Sfântului Scaun. Saddam nu şi-a dat seama că în cursul întregului colocviu strângeam în mână rozariul marian; dar eu am observat că şi el depăna din când în când rozariul coranic.

– Şi ce trebuie spus astăzi despre ceea ce se întâmplă în ţara aceea?

– Este tulburător şi absurd. În urmă cu câţiva ani am pus într-un cotidian o dublă întrebare „Islam, cine eşti? Islam, unde eşti?” Întrebarea mea era întrebarea unui creştin care a avut mereu o privire prietenoasă faţă de musulmani şi care începea să manifeste unele perplexităţi cu privire la islamul însuşi. Am reflectat mult asupra raporturilor dintre musulmani şi creştini. Le consider foarte complexe şi nevralgice din cauza greutăţii istoriei, dar mai ales din cauza naturii însăşi a celor două religii, care până la urmă sunt mult mai neasemănătoare decât se crede în mod obişnuit.

Conştient de dezbaterile din interiorul islamului, aş vrea să-i asigur pe musulmani, fii ai lui Avraam ca şi mine, de eforturile noastre constante pentru a înţelege credinţa lor. Şi aş vrea să amintesc şi diagnoza pe care a făcut-o Cardinalul Tauran la Amman, la 21 mai 2009, când a spus că „a clarifica evoluţia islamului, diferitele sale componente şi factorii interni care le pun în mişcare, cu repercusiunile lor pozitive şi negative asupra celor două comunităţi ale noastre, este o necesitate dictată de realitatea cotidiană care se află sub ochii noştri”.

Islamul, cu peste un miliard de credincioşi, reprezintă împreună cu creştinismul patrimoniul religios cel mai considerabil pe care omenirea l-a elaborat vreodată. Ora dialogului dintre creştini şi musulmani sună astăzi cu forţa unui clopot mare, pentru că derivele islamice şi diferitele componente teroriste care marchează zilele noastre desfigurează faţa islamului şi fac să se uite calitatea valorilor sale religioase. După primăverile arabe, însăşi libertatea religioasă a creştinilor din Orient care trăiesc în ţări islamice trebuie să fie tutelată: se tem pentru rămânerea lor pe un pământ pe care-l locuiesc de milenii, mai ales atunci când constată că „primăvara” este urmată şi ameninţată de rigorile unei ierni aduse de curente extremiste.

– „Am simţit bătând inima lumii…” este titlul unei cărţi a dumneavoastră. Un titlu foarte angajant.

– Dumneavoastră aţi vrea să-mi spuneţi că este nevoie de un neruşinat pentru a face o declaraţie aşa de mare, nu-i aşa? Şi totuşi, la sfârşitul drumului lung pe care Dumnezeu m-a făcut să-l parcurg, ea răsună în mine ca o claritate liniştită şi se prelungeşte într-o aducere de mulţumire cu accente de eternitate. Da, am auzit bătând inima unei lumi care aspiră neobosit să trăiască în pace, care aspiră nebuneşte să fie iubită, care are nevoie de atâta caritate. Caritatea rămâne mereu în inima luptelor pentru dreptate. Această convingere m-a făcut adesea să flutur alături de drapelul carităţii steagul solidarităţii, un cuvânt mai laic, probabil mai citibil, dar căruia Biserica, adoptându-l în modernitatea sa, îi dă totuşi un sens la fel de deplin şi divin.

– Există după părerea dumneavoastră o reţetă pentru a trăi solidaritatea?

– Cu toată probabilitatea nu există nicio reţetă, niciun plan social pentru a trăi solidaritatea. Însă Biserica ne oferă o cheie care, paradoxal, ne introduce în solidaritatea universală printr-o solidaritate specifică, cea mai surprinzătoare, chiar cea mai implicatoare: solidaritatea cu săracii. Toate progresele unui popor spre umanitate, de-a lungul secolelor, au fost realizate pornind de la alianţe cu săracii, iar ordinele călugăreşti au desfăşurat în aceasta un mare rol. Paradoxul epocii noastre este că lumea se trezeşte la drama săracilor cu o mentalitate de bogat, în timp de Biserica se apropie de ea cu o inimă de sărac.

– Ce aşteaptă omul de astăzi de la Biserică?

– Astăzi omul bâlbâit, şovăitor, dezamăgit sau trădat de propriile lucrări aşteaptă mult de la Biserică, mult mai mult decât mărturiseşte sau chiar decât gândeşte. Aceasta este şi experienţa mea, alimentată de toate întâlnirile mele prin lume. Desigur, adesea Biserica este pusă la stâlpul infamiei din pieţele publice, unde i se reproşează totul şi contrariul la toate. Desigur, trupul Bisericii este plin de cicatrici şi de proteze, în urechea sa răsună cântul cocoşului auzit de Petru după ce a tăgăduit de trei ori, agenda sa este plină de întâlniri care nu au avut loc. Şi, hrănit în baricada romană, aş putea lungi această listă neagră, dar îmi amintesc de prima mea întâlnire, în plin regim comunist, la Moscova, cu Alexander Men, un preot ortodox asasinat cu lovituri de topor în 1990, şi ale cărui scrieri au fost publicate cu titlul semnificativ: „Le christianisme ne fait que commencer” („Creştinismul nu face decât să înceapă”). Ceea ce contează – mi-a spus el – este a trăi în pofida a toate ca şi cum am fi contemporani ai lui Isus Cristos, fondatori de noi Biserici cu apostolii.

– După o viaţă aşa de intensă, cum înfruntaţi acum vârsta?

– Mi se spune că lunga mea bătrâneţe este un dar al lui Dumnezeu şi eu cred aceasta. Admit apoi că gustul vieţii pământeşti în mine este încă mai puternic decât aşteptarea unei vieţi cereşti. Da, cu un trup de acum slăbit, sunt încă pasionat de acest pământ al oamenilor unde am trudit aşa de mult în slujba Bisericii, a dreptăţii şi a păcii. Continui mereu să caut cu atenţie semnele duioşiei neîncetate a Dumnezeului milostivirii, care sunt atât de numeroase ca stelele pe cer, deşi mai puţin vizibile.

– După ce v-am ascultat revine întrebarea iniţială: cum se construieşte o viaţă bogată ca a dumneavoastră?

– Eu cred că nu am trişat niciodată cu lumea. Cred aceasta pentru că am încercat să fiu mereu un martor al Evangheliei lui Cristos şi al acestei Biserici cu patru feţe ca acelea ale celor patru evanghelişti, o Biserică ce m-a purtat cu mâinile sale materne şi m-a ajutat mereu să mă corectez de strabism sau de miopia unei credinţe individuale. Astfel – dar este arta fiecărui creştin – m-am surprins pe mine însumi, în cursul vieţii, scriind a cincea Evanghelie, aceea a mea personală, desigur lăsându-i Duhului Sfânt toate drepturile sale de autor! Ceea ce contează nu este numai a-l vesti pe Cristos, ci a se asigura că este vestit chiar Cristos, un Cristos care nu este un personaj de paradă nici nu este păstrat într-un sertar protejat, ci Cristos Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Cristos al apostolilor, Cristos al celor mici şi al celor simpli, Cristos al cărui accent galileean îl recunosc aşa de apropiat de accentul meu basc, Cristos care-mi spune mie aşa cum i-a spus apostolului Filip: „Roger, cine m-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl!”