Papa Francisc: Iubirea vizibilă a creştinilor arată iubirea invizibilă a lui Dumnezeu
30.10.2014, Vatican (Catholica) - Concreteţea iubirii faţă de ceilalţi ne face să înţelegem aspectul „divin” al Bisericii ca trup mistic al lui Cristos. De aceea creştinii nu trebuie să fie niciodată „motiv de scandal”, a reafirmat Papa Francisc în cadrul audienţei generale din Piaţa San Pietro, de miercuri, 30 octombrie 2014, dedicată raportului dintre realitatea „vizibilă” şi realitatea „spirituală” prezente împreună în natura Bisericii. Papa s-a rugat apoi pentru studenţii răpiţi la sfârşitul lunii septembrie în statul mexican Guerrero.
„Ceea ce nu se vede este mai important decât ceea ce se vede”. Şi în Biserică este aşa: natura ei divină invizibilă – faptul de a fi trupul lui Cristos – este mai importantă decât natura ei tangibilă, parohiile, comunităţile, clerul, laicii, persoanele consacrate. Aceştia au toţi responsabilitatea de a arăta public acel bine pe care credinţa l-a generat în inima lor. Celor peste 30.000 de persoane care l-au ascultat în Piaţa San Pietro, Papa Francisc le-a explicat ceea ce pare un lucru evident pentru un creştin – faptul de a se şti parte a trupului divin – şi totuşi prea des este negat prin comportamente care nu au de a face cu creştinismul.
„Când vorbim despre realitatea vizibilă a Bisericii”, a subliniat Pontiful, „nu trebuie să ne gândim numai la Papa, la Episcopi, la preoţi, la surori şi la toate persoanele consacrate. Realitatea vizibilă a Bisericii este constituită din atâţia fraţi şi surori botezaţi care în lume cred, speră şi iubesc… Toţi cei botezaţi suntem Biserica, Biserica lui Isus. Toţi cei care îl urmează pe Domnului Isus şi care, în numele Său, se apropie de cei din urmă şi de cei suferinzi, încercând să ofere puţină alinare, mângâiere şi pace. Toţi cei care fac ceea ce Domnul ne-a poruncit sunt Biserica.”
„Realitatea vizibilă a Bisericii nu este măsurabilă, nu poate fi cunoscută în toată plinătatea sa: cum poate fi cunoscut tot binele care este făcut? Atâtea opere de iubire, atâtea fidelităţi în familii, atâta muncă pentru a-i educa pe copii, pentru a transmite credinţa, atâta suferinţă în bolnavii care oferă Domnului suferinţele lor… Dar acestea nu se pot măsura şi sunt atât de mari! Cum pot fi cunoscute toate minunăţiile pe care, prin noi, Cristos reuşeşte să le realizeze în inima şi în viaţa fiecărei persoane? Vedeţi: şi realitatea vizibilă a Bisericii merge dincolo de controlul nostru, merge dincolo de forţele noastre şi este o realitate misterioasă, pentru că vine de la Dumnezeu.”
Pentru a explica raportul dintre realitatea vizibilă şi cea spirituală a Bisericii, Sfântul Părinte a arătat că „în Cristos, în virtutea misterului Întrupării, recunoaştem o natură umană şi o natură divină, unite în aceeaşi persoană în mod minunat şi indisolubil. Acest lucru este valabil în mod analog pentru Biserică. Şi aşa cum în Cristos natura umană urmează pe deplin natura divină şi se pune în slujba ei, în vederea împlinirii mântuirii, tot aşa se întâmplă în Biserică, pentru realitatea sa vizibilă, faţă de realitatea spirituală… Însă, în cazul Bisericii trebuie să ne întrebăm: cum poate realitatea vizibilă să se pună în slujba realităţii spirituale? Încă o dată, putem înţelege aceasta privind la Cristos. Cristos este modelul Bisericii, pentru că Biserica este trupul Său.”
„Iată: aşa cum Cristos s-a folosit de umanitatea Sa – pentru că era şi om – pentru a vesti şi a realiza planul divin de răscumpărare şi de mântuire – pentru că era Dumnezeu -, tot aşa trebuie să fie şi pentru Biserică. Prin realitatea sa vizibilă, a tot ceea ce se vede, Sacramentele şi mărturia noastră a tuturor creştinilor, Biserica este chemată în fiecare zi să se apropie de fiecare om, începând de la cel care este sărac, de la cel care suferă şi de la cel care este marginalizat, în aşa fel încât să continue să-i facă pe toţi să simtă asupra lor privirea compătimitoare şi milostivă a lui Isus.”
„Mărturia noastră este aceea de a face să se înţeleagă ce înseamnă a fi creştin. Să cerem ca să nu fim motiv de scandal. Să cerem darul credinţei, pentru ca să putem înţelege cum, în pofida micimii noastre şi a sărăciei noastre, Domnul ne-a făcut cu adevărat instrument de har şi semn vizibil al iubirii Sale faţă de toată omenirea. Putem deveni motiv de scandal, da. Dar putem deveni şi motiv de mărturie, spunând cu viaţa noastră ceea ce Isus vrea de la noi.”
