Cardinalul Mauro Piacenza explică Jubileul Milostivirii (II)
30.10.2015, Vatican (Catholica) - Ce este Jubileul? Prin ce este diferit de cele celebrate de comunitatea evreiască în timpurile străvechi? De ce a proclamat Papa Francisc un An Sfânt Extraordinar cu tema Milostivirii? Și ce este Milostivirea? Ce înseamnă dezlegarea de păcate? Cine a dat Bisericii această putere? Și Milostivirea se aplică și necredincioșilor și credincioșilor altor religii? De ce a fost aleasă data de 8 decembrie pentru începerea Jubileului Milostivirii? La acestea și la alte întrebări a răspuns într-un interviu Cardinalul Mauro Piacenza, Penitențiar Major al Tribunalului Penitențeriei Apostolice. Vă oferim acum partea a doua a acestui interviu.
– Eminență, unde pot oamenii să găsească astăzi milostivire? Există o limită pentru Milostivirea Divină? Există păcate atât de grave încât nu pot fi iertate?
– Această milostivire poate fi întâlnită, cu siguranță, acolo unde Cristos însuși a dorit să întâlnească omul: în propriul Său Trup! Trupul lui Cristos, Înviat și Viu, este în chip misterios extins prin puterea Duhului Sfânt, prin Biserică, Trupul lui Mistic. În Biserică, prin oamenii pe care Cristos însuși i-a ales, chemat și constituit miniștri, milostivirea îi așteaptă pe păcătoși, și merge să îi întâlnească personal în Sacramente, în special în cele ale Reconcilierii și Euharistiei.
Toate Sacramentele – și Biserica însăși – sunt lucrarea milostivirii lui Cristos, deoarece, prin ele, El nu doar „șterge” păcatele ci și îi atrage pe păcătoși la deplinătatea vieții, nemeritată și inimaginabilă, astfel încât să ne facă, împreună cu El și „în” El, fii ai lui Dumnezeu. Aceasta se întâmplă înainte de toate prin Botez. Frații noștri ortodocși ar spune că omul este „îndumnezeit” de Cristos. Sacramentul Reconcilierii, așadar, reînnoiește darul Botezului nostru, îndepărtând ceea ce nu corespunde lui sau i se opune: păcatul.
Această Milostivire Divină, care este Cristos, este nemărginită, așa cum este iubirea Lui, care este aceeași cu iubirea Tatălui. Cu toate acestea, are o limită, una și numai una, care coincide cu acea limită pe care Dumnezeu însuși a dorit să o pună Atotputerniciei Sale: libertatea omului. Dacă omul nu acceptă și nu se deschide față de Milostivirea pe care Dumnezeu i-o oferă, ci prin propriile lui alegeri și prin acțiunile lui concrete o refuză, Dumnezeu nu o impune. Cu toate acestea, cu răbdare divină, fără a obosi vreodată – ne repetă Papa Francisc – așteaptă ca omul să se convertească, în timpul pelerinajului lui pământesc, și îi oferă toate harurile necesare pentru ca să se întâmple aceasta.
– Și atunci când timpul acestui pelerinaj pământesc se încheie, ce se întâmplă?
– Atunci când sosește timpul fundamental și sacru – prea des uitat în ziua de astăzi – al trecerii la cele veșnice, se deschide pentru om ceea ce numim judecata particulară: sufletul, temporar lipsit de trupul său, se găsește în prezența lui Cristos, Judecătorul cel drept și Mântuitorul, care îl judecă, nu în primul rând pe baza convingerilor lui subiective și nici cu privire la circumstanțele în care a trăit, ci în conformitate cu acțiunile sale, potrivit orientării fundamentale pe care acțiunile au conferit-o inimii lui.
În mod fundamental, trecerea la cele veșnice și astfel însuși destinul veșnic nu este altceva decât o „expansiune” subită, am putea spune o „eternizare” a ultimei noastre „clipe prezente”, care, despuiată de trecerea timpului, se va găsi înaintea Luminii și a Adevărului lui Cristos, în aceeași „poziție interioară” pe care am maturat-o pe pământ. O parte integrantă a acțiunilor judecate de Cristos o constituie, evident, faptul de a fi cerut și obținut milostivirea pentru păcatele noastre, faptul de a fi fost noi înșine milostivi în relațiile cu aproapele nostru, și de a fi perseverat în rugăciune.
Judecata particulară va fi urmată, la sfârșitul timpului, de Judecata Universală și de învierea trupurilor, cu sufletul primit imediat în starea lui finală: pe de o parte este mântuirea veșnică, ce ne vede cufundați imediat în viziunea beatifică a lui Dumnezeu în Paradis, împreună cu toți sfinții; sau, pe de altă parte – Doamne ferește! – în condamnarea veșnică, pe care o numim Iad.
– Realitatea Purgatoriului pare a fi în mod particular uitată astăzi în mare parte din predicare. Credeți că este în continuare important să se vorbească despre el? Ce puteți spune omului de astăzi?
– Că nimic din ceea ce privește persoana noastră nu este lipsit de importanță în ochii lui Dumnezeu. Realitatea Purgatoriului, mereu importantă deoarece este mereu adevărată, afirmă că Dumnezeu are un ”respect” infinit pentru creatura umană și, prin urmare, ia extrem de în serios libertatea noastră de creaturi încât – putem spune – „ascultă de ea”.
În cartea lui Ezechiel citim că El nu dorește moartea păcătosului, ci ca el să se convertească și să trăiască (cf. Ezechiel 33,11). Cu toate acestea, a decis să respecte libertatea omului până acolo încât îi permite să decidă să „respingă” definitiv iubirea Lui, sau să o primească în măsura în care consimte la ea, întotdeauna în libertate, lucru atestat de faptele sale. Dacă această „deschidere de pe urmă” a inimii nu este încă totală, deși clar orientată spre Adevărul lui Dumnezeu, atunci sufletul are nevoie de o „dilatare” suplimentară, adică să se lase pregătit pentru vederea lui Dumnezeu de flacăra vie a Iubirii Sale, așa cum explică tratatul marii sfinte care a scris despre teologia Purgatoriului, Ecaterina de Genova, și așa cum ne-a învățat Papa emerit în a doua sa Enciclică, Spe Salvi, nr. 48.
Cei care sunt în Purgatoriu, însă, timpul libertății lor fiind încheiat, ei nu mai au posibilitatea de a strânge „merite”, adică de a colabora voluntar cu harul lui Cristos. Acești frați pot doar să „primească” un astfel de har, care este obținut prin rugăciunea Bisericii, rugăciunea de mijlocire, care constă, în particular, în oferirea jertfei euharistice, a faptelor de caritate și a pomenii. Protagoniștii acestei rugăciuni sunt mai întâi Preasfânta Fecioară Maria, icoana perfectă a Bisericii și împărțitoarea tuturor harurilor, și apoi noi, care în virtutea Botezului trăim în comuniune cu credincioșii din toate timpurile.
– Așadar mijlocirea este de asemenea o formă de milostivire? Și cine poate beneficia de ea?
– Mijlocirea este cu siguranță o faptă de milostivire de neînlocuit! Este înrădăcinată înainte de toate și întotdeauna în Milostivirea lui Cristos, care singur poate mântui și purifica inima omului, dar care, în bunătatea Lui, ne asociază la lucrarea Lui de mântuire, făcându-ne astfel „cooperatori”. În această cooperare, în acest fapt de a fi asociați la lucrarea lui Cristos, există un prim beneficiu, exaltant: suntem conformați Domnului, participăm mai mult la gândirea și sentimentele Lui. Aduce de asemenea beneficii pentru credința noastră, care este întărită. În cele din urmă, aduce beneficii sigure pentru sufletele din Purgatoriu, care primesc „ușurare” prin mijlocirea noastră până la eliberarea lor finală.
Această acțiune este atât de mare și indispensabilă încât Biserica, cu ocazia Pomenirii tuturor credincioșilor răposați – din 2 noiembrie – o îmbogățește cu darul unei indulgențe plenare, adică ștergerea oricărei pedepse temporale datorate pentru păcat, care „ține” sufletul în Purgatoriu. Este posibil în aceste circumstanțe să dobândim indulgența doar pentru credincioșii răposați, sub condițiile obișnuite: Spovada sacramentală, în cele opt zile precedente sau succesive, Împărtășania, rugăciunea la intențiile Sfântului Părinte, detașarea de orice păcat, chiar și venial, și o vizită la un cimitir, în perioada 1-8 noiembrie, sau la biserica parohială, din după-amiaza zilei de 1 până în seara zilei de 2 noiembrie.
În esență, de fapt aceasta este Milostivirea lui Cristos: străbate Cerul și pământul, strânge totul în unitate, ajută oamenii în timp și îi pregătește pentru Paradis, nu încalcă libertatea omului, ci mai degrabă o ridică la o înălțime inimaginabilă înainte, chemându-l să se lase iubit, să iubească în El și pentru El și astfel să coopereze la lucrarea Lui de mântuire. Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, Maica Milostivirii, să ne învețe să căutăm Milostivirea, să iubim Milostivirea, și astfel să trăim cu adevărat Milostivirea!
