Cardinalul Josef Cordes despre caritate (I)
23.01.2008, Roma (Catholica) - Agenţia Zenit l-a intervievat recent pe Cardinalul Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical „Cor Unum”. Textul a apărut tradus pe Ercis.ro, de unde îl preluăm serializat. Prelatul s-a născut la Kirchhundem în Germania, în anul 1934. Când era Episcop auxiliar de Paderborn, Cordes a avut ocazia să-l cunoască personal pe Cardinalul Karol Wojtyla, care l-a chemat la Roma odată ce a fost ales Papă pentru a-l numi mai întâi vicepreşedinte al Consiliului Pontifical pentru Laici şi apoi preşedinte al „Cor Unum”.
– Sfântul Părinte v-a încredinţat misiunea de a fi preşedintele Consiliului Pontifical „Cor Unum” care se ocupă de coordonarea spiritului de caritate şi a operei instituţiilor caritative ale Bisericii. Care este cel mai important lucru din munca sa?
– După enciclica „Deus caritas est” a Papei Benedict al XVI-lea, vedem pe de o parte, necesitatea de a ne angaja puternic ca să facem bine oamenilor, pentru a arăta bunătatea lui Dumnezeu, mai ales în faţa mizeriei, şi să fim sensibili faţă de ceea ce oamenii au nevoie; şi pe de altă parte, şi necesitatea de a lega această activitate cu evanghelia. Isus Cristos a făcut mereu binele în relaţie cu proclamarea cuvântului şi astfel, şi istoria redactării enciclicei demonstrează că papa subliniază mult acest lucru. Prima parte vorbeşte pe larg despre importanţa lui Dumnezeu pentru om şi eu cred că Biserica, sau creştinii, au această misiune specifică. Există multe iniţiative de ajutor: avem Crucea Roşie, avem diferitele instituţii ale Naţiunilor Unite, agenţii filantropice. Şi toate acestea sunt foarte bune. Dar dacă privim la specificul creştinului, asta înseamnă a merge dincolo de mizeria umană. Adesea, ajutorul material nu e suficient, dacă oamenii se află într-o aşa dificultate încât nu se mai poate ajuta cu pâine sau cu acoperiş, sau cu medicamente pentru sănătate. Ce să-i oferi unui muribund sau unei femei care şi-a pierdut copiii într-un cutremur? Ne rămâne doar de dat mângâiere, vorbind despre Dumnezeu care ne-a pregătit viaţa veşnică. Acest mesaj este foarte important şi noi, credincioşii, trebuie să-l ocrotim.
– Dată fiind vastitatea Bisericii Catolice, în ce mod reuşiţi să transmiteţi acest spirit? Aveţi posibilităţi, întâlniri pentru a insera dimensiunea credinţei în ajutorul oferit de diferitele organizaţii catolice în lume?
– Acum facem un pic turul Conferinţelor Episcopale. Eu am fost în diferite ţări: în Rusia, în Polonia, în Austria, în Spania, merg în India; e vorba de a indica Episcopilor această dorinţă a Papei şi de a sublinia dimensiunea spirituală în ajutor. Am făcut un congres important atunci când a fost publicată enciclica „Deus caritas est”, şi toate aceste lucruri ne ajută. Acum avem o idee nouă, ceva poate original şi care ar putea crea puţină uimire. Am programat o mare reculegere spirituală pentru responsabilii activităţilor caritative în dieceze, adică preşedinţii, directorii… Şi vrem să începem cu America de Nord şi America de Sud.
Este un pas nou. S-ar putea pune întrebarea: La ce foloseşte aceasta în mod concret? Dar într-o lume aşa de pragmatică, adesea şi superficială, grăbită şi puţin sensibilă, trebuie să redescoperim rădăcinile, o inimă care ascultă şi forţa cuvântului lui Dumnezeu. L-am invitat pe părintele Raniero Cantalamessa, care este predicatorul Casei Pontificale şi un mare orator, înzestrat cu multă experienţă, şi vrem, la începutul lunii iunie anul acesta, să ţinem această reculegere la Guadalajara, în Mexic. Am ales un loc care este cam în centrul celor două Americi şi pentru a ne apropia puţin de sud am mers în Mexic.
– Dumneavoastră aţi fost numit Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea. După o viaţă de fidelitate faţă de Biserică, se pune întrebarea cum s-a născut vocaţia dumneavoastră de a-l urma pe Cristos încă de când eraţi tânăr?
– Da, am o istorie lungă, este adevărat. Părinţii mei aveau un cinematograf, un restaurant şi un hotel. De aceea, m-am născut într-un ambient nu foarte ocrotit, să spunem foarte normal. Poate că familia mea s-a mirat puţin atunci când am dorit să încep studiul teologiei pentru a fi preot. Dar, în spatele a toate acestea, exista rugăciunea intensă a unei călugăriţe, care era în micul meu oraş şi care mereu s-a rugat pentru mine ca Domnul să mă facă preot, dar fără a vorbi niciodată cu mine despre aceasta. Nu m-a întrebat niciodată dacă vreau asta. Şi atunci când am simţit aceasta pentru prima dată, nu eram deloc mulţumit. Am mers deci la ea şi am criticat-o un pic, pentru că-mi crease mari probleme, deoarece decizia nu fusese uşoară. Şi ea zâmbea, râdea de critica mea. Din acel moment am făcut un pact şi de fiecare dată când am avut ceva greu de făcut, i-am scris cerând rugăciunile ei. Sunt convins că rugăciunea acestei călugăriţe a lansat vocaţia mea.
