Jubileul Milostivirii și îngrijirea creației într-un interviu luat Cardinalului Stella (II)
11.01.2016, Roma (Catholica) - Preotul nu se poate lipsi de confesional, „locul sfânt” în care milostivirea lui Dumnezeu se întâlnește cu fragilitatea umană. Cu atât mai mult în Anul Jubiliar, preotul este chemat să redescopere acest aspect al slujirii sale și să îl trăiască cu disponibilitate deplină, subliniază într-un interviu acordat ziarului L’Osservatore Romano Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregației pentru Cler. Vă oferim astăzi a doua parte a interviului, după traducerea realizată de pr. Mihai Pătrașcu, publicată pe Ercis.ro. Vorbind despre trei moduri diferite în care milostivirea trebuie să caracterizeze slujirea preotului: confesionalul, efectele sociale, raporturile personale, Cardinalul ajunge în această a doua parte la efectele sociale.
– Cum se manifestă în viața unei comunități?
– Un preot care spovedește, chiar fără să știe, regenerează locul în care trăiesc persoanele pentru că, prin harul sacramental, le redă un curaj nou, o disponibilitate mai generoasă spre bine, o dorință reînnoită de caritate față de frați. Probabil că adesea se subevaluează valența socială și publică a acestui Sacrament și efectele reale și concrete pe care le poate avea pentru ecologia umană a comunității. De fapt, viața nouă primită în Sacrament se transmite și se reflectă în orice situație a vieții zilnice.
Caracterul secret al Spovezii nu împiedică această realitate să fie și „publică” și „socială”, cu repercusiuni care intervin pozitiv în însănătoșirea conflictelor și ajung până la periferiile existențiale ale sărăciei, durerii, preocupărilor umane și singurătății. Este impresionant binele pe care societatea poate să îl scoată din Sacramentul Reconcilierii; de fapt, persoanele reconciliate duc această pace regăsită în locurile în care trăiesc, în case, în cartiere și la locurile de muncă.
– Care este stilul care trebuie să caracterizeze atitudinea preotului față de alții?
– Un preot manifestă milostivirea lui Dumnezeu când asumă un stil senin și generos în relațiile personale. Când știe să iasă din el însuși pentru a merge în întâmpinarea vieții reale a persoanelor, știe să perceapă oboseala sau singurătatea în inima celuilalt, știe să se dedice pentru a împărtăși marginalizarea și suferința, știe să ajute persoanele să depășească ura și indiferența. Atunci preotul devine semn al apropierii lui Dumnezeu față de poporul său. În acest sens, preotul este chemat să depășească închideri și egoisme, narcisisme și pretenții de dominare. Și când este senin în relații și disponibil la iertare, are inima liberă de interese personale și este capabil de mediere între diferențe, devine un exemplu luminos al milostivirii lui Dumnezeu.
– Anul 2015 a fost anul lui „Laudato si'”. Există o sensibilitate ecologică din partea clerului?
– De la preoți se cere tot mai mult o slujire capabilă să îmbrățișeze toate dimensiunile vieții personale, sociale și spirituale. De atâtea ori Papa Francisc ne-a amintit că preoții „aseptici” nu aduc o slujire bună Evangheliei. Dacă creștinii cred că Dumnezeu este creator și ne-a pus în grădină pentru a o păzi, a o face să crească și să înflorească pentru binele comun, atunci preotul trebuie să aibă o sensibilitate ecologică. Mai înainte de a o avea în acțiunea ministerială, aceasta trebuie să devină o atitudine trăită personal.
Preotul evanghelizează asumând un stil de viață înrădăcinat într-o disciplină solidă și într-o austeritate fermă față de el însuși; concret, înseamnă a învăța să fie sobru, să aibă un raport liber cu lucrurile, să nu irosească, să nu abuzeze de bunurile publice – chiar parohiale sau oferite – și să nu exagereze în comoditățile personale sau ale propriei case, mai ales când se află în contexte marcate de sărăcie. „Laudato si'” ne amintește că sunt suficiente mici gesturi zilnice. În viața preotului aceasta înseamnă să vegheze pentru ca necesitățile personale să nu devină conforturi exagerate sau luxuri disproporționate.
– Ce rol au preoții în „convertirea ecologică” invocată de Papa?
– Un aspect fundamental al Enciclicei se referă la apropierea integrală de tema ecologiei. Papa Francisc vorbește despre ecologie umană și a vieții zilnice, înțelegând calitatea vieții, în spațiile în care se desfășoară existența persoanelor. Chiar dacă am trăi fără poluare atmosferică – lucru desigur important – dar ritmurile de viață ar fi inumane, activitățile marcate de dezordine și de haos, spațiile publice lipsite de frumusețe, alegerile personale și comune dictate de consumism și, mai ales, dacă relațiile noastre ar fi rănite de dezbinare, de egoism și de ură, atunci am fi oricum în prezența unei „poluări” nu mai puțin periculoase pentru persoane și pentru orașele noastre.
Pentru a favoriza procese de transformare și de însănătoșire a mediului vital, preotul poate într-adevăr să facă mult. Poate anima comunitatea pentru ca să devină sămânță de înțelegere și de frumusețe în spațiul în care trăiește, poate educa și forma conștiințele, poate însănătoși rănile adânci ale sufletului care se generează din cauza relațiilor frânte, a nedreptăților îndurate, a demnităților încălcate. Mă gândesc, de asemenea, la posibilitatea pe care el o are de a cunoaște în profunzime teritoriul și fragilitățile sale, știind să îi poarte poverile și trudele. Îmi imaginez contribuția pe care o poate oferi întregii comunități, cunoscând istoria fiecăruia și a familiilor îndeaproape, și împărtășind momentele lor mai dificile și trecerile marcate de boală sau de alte problematici.
Mă gândesc la modul în care poate susține – educând, îndemnând și avertizând – bătălia comunității civile pentru a depăși situațiile de degradare fizică sau morală. Preotul poate contribui la crearea unui climat de seninătate, de fraternitate și de speranță, ajutând persoanele să depășească conflicte și egoisme care adesea generează ură și dezbinare, și însănătoșind, astfel, toate rănile care poluează mediul în care trăim și îl fac tulbure și mai puțin ospitalier.
