Sinteză a exortației Amoris laetitia (cap VIII-IX)
08.04.2016, Vatican (Catholica) - Amoris laetitia (AL – „Bucuria iubirii”), Exortația apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător 19 martie, Solemnitatea Sfântului Iosif, reunește rezultatele celor două Sinoade despre familie convocate de Papa Francisc în 2014 și 2015, ale căror Rapoarte finale sunt citate pe larg, împreună cu documente și învățături ale predecesorilor Papei Francisc și numeroase cateheze pe care le-a ținut cu privire la familie. Așa cum s-a întâmplat și cu alte documente magisteriale, Papa se folosește și de contribuțiile diferitelor Conferințe Episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) și citează personalități semnificative precum Martin Luther King sau Erich Fromm. Un caracter aparte îl are citarea din filmul „Prânzul lui Babette” („Babette’s Feast”, din 1987 – n. trad.), pe care Papa a voit să o evoce pentru a explica conceptul de gratuitate. Redăm din sinteza difuzată de biroul de presă al Conferinței Episcopale Române partea dedicată capitolelor VIII și IX.
Capitolul VIII: „Însoțirea, discernerea și integrarea fragilității” (291-312)
Capitolul al optulea constituie o invitație la milostivire și la discernământ pastoral în fața situațiilor care nu răspund pe deplin la ceea ce Dumnezeu propune. Papa utilizează aici trei verbe foarte importante: „a însoți, a discerne și a integra” care sunt fundamentale în abordarea situațiilor de fragilitate, complexe ori iregulare. Apoi Papa prezintă gradualitatea necesară în pastorație, importanța discernământului, normele și circumstanțele atenuante în discernământul pastoral, și în fine ceea ce el definește „logica milostivirii pastorale”.
Capitolul al optulea este foarte delicat. Pentru a-l citi trebuie să se amintească faptul că „adesea activitatea Bisericii se aseamănă cu cea a unui spital de campanie” (AL 291). Aici Pontiful redă rodul reflecției Sinodului pe marginea temelor controversate. Se subliniază ce este căsătoria creștină și se adaugă faptul că „alte forme de uniune contrazic în mod radical acest ideal, în timp ce unele o împlinesc în mod parțial și analog”. Biserica, așadar, „valorizează «elementele constructive în acele situații care încă nu corespund sau nu mai corespund deloc» cu învățătura sa despre căsătorie” (AL 292).
În ce privește „discernământul” în situațiile „iregulare” Papa notează: „sunt de evitat deciziile care nu țin cont de complexitatea diverselor situații, și este necesar să se acorde atenție modului în care persoanele trăiesc și suferă pentru condiția lor” (AL 296). Și continuă: „E vorba de integrarea tuturor, fiecare trebuie ajutat să afle modalitatea proprie prin care să poată participa la comunitatea eclezială, ca să se simtă obiectul unei milostiviri «nemeritate, necondiționate și gratuite»”(AL 297). Și în plus: „Divorțații care trăiesc într-o nouă uniune, de exemplu, se pot afla în situații foarte diferite, care nu trebuie catalogate ori încadrate în afirmații prea rigide, fără a lăsa spațiu unui adecvat discernământ personal și pastoral” (AL 298).
În această perspectivă, însușindu-și constatările multor Părinți sinodali, Papa afirmă că „cei botezați care sunt divorțați și recăsătoriți civil trebuie să fie integrați mai mult în comunitățile creștine potrivit cu diversele modalități posibile, evitând orice formă de scandal”. „Participarea lor se poate exprima în diverse forme de slujire eclezială (…) Ei nu trebuie să se simtă excomunicați, dar pot să trăiască și să se maturizeze ca membre vii ale trupului Bisericii (…) Această integrare este necesară și pentru îngrijirea și educarea creștină a copiilor lor” (AL 299).
Apoi Papa face o afirmație extrem de importantă pentru a înțelege orientarea și sensul Exortației: „Dacă se ține cont de varietatea nenumărată de situații concrete (…) este de înțeles că nu trebuie să se aștepte de la Sinod sau de la această Exortație o nouă legislație generală de tip canonic, aplicabilă tuturor cazurilor. Este posibilă doar o nouă încurajare pentru un discernământ personal și pastoral responsabil în cazurile particulare, care ar trebui să recunoască faptul că, întrucât «gradul de responsabilitate nu este același în toate cazurile», consecințele sau efectele unei norme nu trebuie să fie în mod necesar mereu aceleași” (AL 300). Papa dezvoltă în profunzime exigențele și caracteristicile parcursului de însoțire și de discernământ în dialogul aprofundat dintre credincioși și păstori. În acest scop amintește reflecția Bisericii „asupra condiționărilor și circumstanțelor atenuante” în ce privește imputabilitatea și responsabilitatea acțiunilor, și, făcând referire la Sf. Toma de Aquino, se oprește asupra raportului dintre „norme și discernământ” afirmând: „E adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată încălcat nici omis, însă în formularea lor nu pot să cuprindă în mod absolut toate situațiile particulare. În același timp trebuie spus că, tocmai datorită acestui lucru, ceea ce face parte din discernământul practic în fața unei situații particulare nu poate fi ridicat la nivel de normă” (AL 304).
În ultima secțiune a capitolului: „Logica milostivirii pastorale”, Papa Francisc, pentru a evita înțelegeri greșite, reiterează cu tărie: „Înțelegerea situațiilor excepționale nu implică niciodată ascunderea luminii idealului celui mai deplin și nici nu propune mai puțin decât ceea ce Isus îi oferă ființei umane. Astăzi, efortul de a consolida căsătoriile, prevenind astfel rupturile este mai important decât o pastorație a eșecurilor” (AL 307). Însă sensul global al capitolului și al spiritului pe care Papa Francisc dorește să-l imprime pastorației din Biserică este rezumat în mod clar în cuvintele din final: „Îi invit pe credincioșii care trăiesc situații complicate să apeleze cu încredere la un colocviu cu păstorii lor ori cu alți laici care trăiesc dăruiți Domnului. Nu vor afla întotdeauna în ei confirmarea propriilor idei și a propriilor dorințe, dar în mod sigur vor primi o lumină care le va permite să înțeleagă mai bine ceea ce se întâmplă și vor putea să descopere un parcurs de maturizare personală. Și îi invit pe păstori să asculte cu afecțiune și seninătate, cu dorință sinceră de a pătrunde în inima dramei persoanelor și de a înțelege punctul lor de vedere, pentru a le ajuta să trăiască mai bine și să recunoască locul lor în Biserică” (AL 312). Despre „logica milostivirii pastorale” Papa Francisc afirmă: „Uneori ne costă mult să dăm spațiu în pastorație iubirii necondiționate a lui Dumnezeu. Punem multe condiții milostivirii, așa încât o golim de sensul concret și de semnificația reală, iar acest lucru este modul cel mai rău de a dilua Evanghelia” (AL 311).
Capitolul IX: „Spiritualitatea conjugală și familială” (313-325)
Capitolul al nouălea este dedicat spiritualității conjugale și familiale, „realizată prin mii de gesturi reale și concrete” (AL 315). Se spune în mod clar că „cei care au dorințe spirituale profunde nu trebuie să creadă că familia îi îndepărtează de la creșterea în viața spirituală, ci că este un parcurs pe care Domnul îl folosește pentru a-i conduce pe culmile uniunii mistice” (AL 316). Totul, „momentele de bucurie, de odihnă ori de sărbătoare, și chiar și sexualitatea, sunt trăite ca participare la viața deplină a Învierii sale”» (AL 317). Se vorbește așadar de rugăciune în lumina Învierii, de spiritualitatea iubirii exclusive și libere, în provocarea și în dorința de a îmbătrâni și de a se consuma împreună, reflectând la fidelitatea lui Dumnezeu (cfr. AL 319). Și, în fine, spiritualitatea „îngrijirii, mângâierii și încurajării”. „Întreaga viață de familie este o «pășune» de milostivire. Fiecare, cu grijă, pictează și scrie în viața celuilalt” (AL 322), spune Papa. Este o profundă „experiență spirituală a contempla fiecare persoană dragă cu ochii lui Dumnezeu și a-l recunoaște în ea pe Cristos” (AL 323).
În ultimul paragraf Papa afirmă: „Nicio familie nu este o realitate perfectă și constituită o dată pentru totdeauna, ci are nevoie de o dezvoltare treptată a propriei capacități de iubire (…). Toți suntem chemați să păstrăm vie atracția față de ceva ce merge dincolo de noi înșine și de limitele noastre, și fiecare familie trebuie să trăiască în acest imbold constant. Să înaintăm, familii, să continuăm să mergem înainte! (…). Să nu ne pierdem speranța din pricina limitelor noastre, nici să nu renunțăm să căutăm plinătatea iubirii și a comuniunii care ne-a fost făgăduită” (AL 325).
Exortația apostolică se încheie cu o rugăciune către Sfânta Familie (AL 325).
* * *
Așa cum se poate înțelege dintr-o examinare rapidă a conținutului său, Exortația Apostolică Amoris laetitia dorește să reitereze cu tărie nu „idealul” familiei, ci realitatea sa bogată și complexă. În paginile ei se regăsește o privire lărgită, foarte pozitivă, care se alimentează nu din lucruri abstracte sau proiectări ideale, ci dintr-o atenție pastorală față de realitate. Documentul este o lectură bogată în idei spirituale și înțelepciune practică, utilă pentru toate cuplurile și persoanele care doresc să întemeieze o familie. Se vede mai ales că a fost rodul unei experiențe concrete cu persoane care știu din trăirea proprie ce este familia și trăirea împreună timp îndelungat. Exortația vorbește de fapt limbajul experienței și al speranței.
Rugăciune către Sfânta Familie
Isuse, Marie și Iosife,
în voi contemplăm
splendoarea adevăratei iubiri,
ne încredințăm vouă cu încredere.
Sfântă Familie de la Nazaret,
fă ca și familiile noastre să fie
locuri de comuniune și cenacole de rugăciune,
autentice școli ale Evangheliei
și mici Biserici domestice.
Sfântă Familie de la Nazaret,
fă să nu mai fie în familii
episoade de violență, închistare și diviziune;
cine a fost rănit ori scandalizat
să fie imediat mângâiat și vindecat.
Sfântă Familie de la Nazaret,
fă ca toți să devenim conștienți
de caracterul sacru și inviolabil al familiei,
de frumusețea ei în planul lui Dumnezeu.
Isuse, Marie și Iosife,
ascultați și primiți rugăciunea noastră.
Amin.
