Cardinalul Beniamino Stella despre cauza Papei Luciani (I)
29.09.2016, Roma (Catholica) - La 28 septembrie 1978 murea Papa Ioan Paul I. Trecuseră doar treizeci și trei de zile de la alegerea sa ca Succesor al lui Petru. Un pontificat scurt, care însă a lăsat urme importante, trecând în istorie prin câteva caracteristici care îl facă încă viu: abandonarea pluralului de maiestate, o misionaritate și colegialitate episcopală reînnoită, căutarea dialogului cu lumea contemporană și a unității între creștini. Vorbește despre aceasta, în interviul acordat cotidianului L’Osservatore Romano, Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregației pentru Cler, numit de puțin timp postulator al cauzei de canonizare a slujitorului lui Dumnezeu. Iată prima parte.
– Care sunt notele specifice ale spiritualității lui Albino Luciani reieșite din lucrarea cauzei?
– În experiența sa nu se întâlnesc evenimente excepționale, ci o viață zilnică dedicată cu fidelitate și încontinuu în slujirea sacerdotală și pastorală. O slujire desfășurată după modelul Bunului Păstor. În scrierile sale nu se întrevede nici o intenție de a construi o imagine despre sine, nici perspectiva sau ambițiile de glorii efemere. El a consacrat lui salus animarum tot zelul său de preot și de Episcop; în același timp a oferit toată dedicarea sa îngrijirii propriului suflet și a propriei credințe. Nu a existat în el nici o separare între viața personală și viața pastorală, între viața spirituală și exercitarea conducerii. Mărturia sa de viață creștină a fost scrisă în coincidență exemplară între ceea ce el învăța și ceea ce trăia, cu fidelitate zilnică față de vocația sa, în tot parcursul de tânăr preot până la catedra lui Petru.
Se poate spune așadar, toată viața lui Albino Luciani a fost angajată în căutarea substanței Evangheliei, ca adevăr unic și neîntrerupt, dincolo de orice contingență istorică. Astfel și în pontificatul său scurt, după prima audiență generală programatică despre umilință, el a dedicat celelalte tocmai celor trei virtuți teologale. Și în simplitatea evanghelică se înscrie și slujirea pastorală petrină exercitată pe deplin, care pentru slujitorul lui Dumnezeu nu s-a disjuns niciodată de grija față de progresul personal în credință, în speranță și în caritate. În substanță, în sfințenie. Rezultatul acestei griji a fost o atenție tot mai puternică față de dimensiunile umanului, față de slujirea omului ca atare. Și oamenii, așa cum sunt, cu evenimentele concrete din viața lor, nu au devenit pentru slujitorul lui Dumnezeu numai destinatari ai magisteriului său, ci frați ai unei vocații comune, în încredințarea față de milostivire, ceea ce-i unește pe toți.
Acestea sunt notele caracterizante ale spiritualității sale, așa cum reiese din ceea ce el însuși a spus: „Episcopul îi cere Domnului nu numai să vă poată învăța acest lucru foarte principal [iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele] în timpul misiunii pe care Domnul îi va da să o desfășoare în mijlocul vostru, ci să vă poată preceda și cu exemplul”.
– Luciani venea dintr-o origine socială populară. Cum au avut incidență aceste origini ale sale în slujirea episcopală?
– Desigur, nu se poate ignora humusul social al acelei istorii de sărăcie rurală și muncitorească din Veneto din care provenea, precum și exemplul pe care l-a primit și de la formatorii săi. Sărăcia pentru Luciani constituia fibra faptului de a fi preot, făcuse din ea dota cea mai importantă și din ea a scos aliment și grija sa față de suflete. Totuși, nu este sărăcia populismului sau a preotului modest de la munte, ci aceea care pentru Luciani, preot cu solidă formare teologică și înaltă formare culturală, își înfige rădăcinile în fundamentul niciodată uitat al unei Biserici fără triumfuri lumești, aproape de învățăturile Părinților, după modelul lui Cristos și al predilecției sale față de cei săraci. Fără de care puțin s-ar înțelege din spiritul de conducere al Papei Ioan Paul I. Nu sunt puține și sunt puternice referințele sale la sărăcia eclezială conform decretului conciliar Presbyterorum ordinis. Din motivul Bisericii sărace în slujba săracilor este țesut magisteriul său. Au fost tenace cuvintele sale despre „strigătul popoarelor foamei”, pe care el le-a rostit în ultima audiență generală, după cum este transmis de doctrina socială a Bisericii și de Populorum progressio a Papei Paul al VI-lea.
– A fost primul Papă care a ales numele dublu ca omagiu adus celor doi predecesori și care a abandonat pluralul maiestatis pentru un limbaj mai imediat. Ce semnificație trebuie atribuită acestor noutăți?
– Cred că alegerea numelui dublu „Ioan Paul” nu a fost numai simplu omagiu adus predecesorilor săi. Cu această alegere el intenționa în mod clar să continue punerea în practică a Conciliului Vatican II și să înființeze arcul de unire a celor care au fost coloanele portante ale operei conciliare. Papii Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea sunt coloane care au fost judecat de unii separate între ele. Luciani cunoștea acest dezacord în sânul Bisericii și îl considera ofensator al adevărului și dușman al unității pe care el o căuta în Biserică și desigur expresie a intuiției cu care el știa să prindă cu promptitudine chestiunile și să desfacă nodul problemelor dificile în Biserică. Și celelalte gesturi pe care le-a făcut în timpul pontificatului scurt, precum și alegerea unui limbaj familiar, sociabil și accesibil, conduc toate la simplitatea evanghelică esențială, rod al exigenței unei întoarceri la izvoarele Evangheliei și a unei reînnoiri provenite din Conciliu. (trad. Pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro)
