Mons. Sigismondi: A fi preot astăzi
13.10.2016, Roma (Catholica) - În cadrul Conferinței Episcopale Italiene (CEI) a fost elaborat recent un material „despre diferitele piese ale mozaicului formării permanente a clerului” și care sintetizează munca desfășurată, la mai multe nivele, de CEI în ultimii ani. Monseniorul Gualtiero Sigismondi, Episcop de Foligno, este președintele comisiei episcopale pentru cler și viața consacrată. A urmărit îndeaproape parcursul făcut, început de Mons. Francesco Lambiasi, Episcop de Rimini, când era președinte al aceleiași comisii. Agenția SIR a publicat un interviu cu PS Sigismondi, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.
– Excelență, care sunt pietricele formării permanente?
– Le-aș aduna în jurul imaginii porții, foarte sugestivă și evocatoare în Anul Sfânt pe care îl trăim. Există înainte de toate pragul care este formarea inițială. Apoi sunt cei doi stâlpi ai paternității episcopale și fraternității sacerdotale. Arhitrava, desigur, este îngrijirea vieții interioare. Și cheia care deschide larg această poartă este caritatea pastorală.
– Ne ajutați să „trecem prin” această poartă? Suntem în prag: formarea inițială, adică parcursul din seminar. Alegerea pare clară: nu există formare permanentă care să poată suplini un deficit de formare inițială.
– Experiența învață că ținuta și calitatea unui preot depind de seminar și, în bună parte, de formatori, cărora le este încredințată misiunea de a discerne și a însoți drumul seminariștilor. Este important ca un educator să se dedice complet acestei slujiri, pentru a-i ajuta pe seminariști să răspundă la întrebarea vocațională fundamentală: „Cine ești, Doamne?” Aceasta este întrebarea de fond care ritmează „timpul forte” al seminarului, o perioadă încărcată de promisiuni în care se învață arta de „a ține privirea îndreptată spre Isus”. În discernământul vocațional privirea este foarte importantă: este lanterna care indică unde suntem îndreptați cu mintea și cu inima. Sunt ochii, „candela trupului”, cei care revelează unde se află mintea și unde locuiește inima!
– De la prag la stâlpii porții noastre… vorbim despre paternitatea episcopală și despre fraternitatea sacramentală. Sunt teme care se află la inima Papei Francisc care nu încetează să le solicite Episcopilor să fie aproape de preoți.
– Papa vorbește despre proximitatea Episcopului de preoți. Reînnoirea clerului și, prin urmare, formarea sa permanentă au nevoie de un Episcop care să fie dedicat complet acestei slujiri. Așadar, formarea permanentă a clerului are în agenda Episcopului hârtia de turnesol: dictează alegerile care trebuie făcute în organizarea zilelor, în distribuirea timpului, în acceptarea de activități și intervenții. Ajutându-i pe preoți să simtă paternitatea episcopală, va fi mai ușor pentru ei să guste fraternitatea episcopală.
– Exercitarea paternității este o exigență împărtășită de Episcopi?
– A se îngriji de preoți și de diaconi este prima alegere pastorală a unui Episcop. Convertirea misionară a pastorației, la care ne solicită Papa Francisc, nu se poate realiza fără un prezbiteriu armonizat, unit, care să fie „o singură inimă și un singur suflet”. Exigența de „a merge împreună”, „primă formă de evanghelizare”, nu răspunde la criteriul „unirea face puterea” ci la această regulă de viață fraternă: „înțelegerea este lucrul care stă la baza Rusaliilor”.
– Să ne întoarcem la imaginea porții… De ce arhitrava este îngrijirea vieții interioare? Lipsa ei este oare una dintre problemele cele mai răspândite astăzi?
– Este punctul nevralgic al formării permanente a clerului. Îngrijirea vieții interioare trece prin frecventarea Cuvântului lui Dumnezeu – ar fi frumos dacă acest lucru ar avea loc împreună – și tăcerea adorației euharistice, pe care o sigilează celebrarea Liturghiei. Un preot este preot dacă știe să îngrijească tensiunea armonioasă între singurătatea cu Dumnezeu și comuniunea cu frații, dacă nu risipește timpul rezervat tăcerii rugăciunii de mijlocire. Papa, în predica de la Liturghia Crismei din acest an, i-a avertizat pe preoți cu privire la „o mondenitate virtuală care se deschide și se închide cu un simplu click”. O capcană care trebuie îngrijită, deoarece cu click-urile se înmulțesc contactele dar nu se stabilesc relații. Raportul cu Dumnezeu este secretul pentru a stabili relații autentice cu frații.
– Suntem la cheia porții – „caritatea pastorală” – indicată ca obiectiv strategic. Dar în tot acest proces cum pot fi implicați laicii?
– Îmi revine în minte un episod din cartea Faptele Apostolilor. Cei doisprezece, imediat după Rusalii, își dau seama că neglijează Cuvântul lui Dumnezeu și imediat iau măsuri: aleg „șapte bărbați cu renume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune” care să se îngrijească de slujirea la mese, așa încât ei să se poată dedica „rugăciunii și slujirii Cuvântului”. A implica tot poporul lui Dumnezeu în opera misionară a convertirii pastorale, în afară de faptul că favorizează drumul sinodal, îi ajută pe slujitorii hirotoniți să depășească nu numai astmul provocat de activism, ci și opinia – implicită și nemărturisită, sau chiar inconștientă – că credincioșii sunt „angajați” sau „clienți” ai clerului.
– Așadar, „caritatea pastorală” a formării este cale indispensabilă pentru o Biserică într-adevăr „în ieșire”…
– Pentru a folosi o imagine s-ar putea spune că este necesar să se treacă de la o pastorație a clopotniței la cea a clopotului, fără a renunța la sunetul clopotelor. Și totuși, vom fi capabili să sunăm clopotul (soneria) de la case, dacă vom ști să stăm în genunchi la picioarele altarului. Îngrijirea vieții interioare este prima activitate pastorală, cea mai importantă, aceea care permite slujitorilor hirotoniți să descopere identitatea lor de „slujitori zeloși ai poporului lui Dumnezeu”, neobosiți în dăruirea de sine, bucuroși și primitor față de toți.
