Sinuciderea asistată a celor care își consideră viața completă
19.10.2016, Utrecht (Catholica) - În Olanda, ministrul sănătății și cel al justiției au prezentat Parlamentului o propunere de lege care tinde să extindă dreptul de a recurge la „sinucidere asistată” și la cel care nu este în stare terminală dar consideră încheiată sau completă experiența sa de viață. „Se putea prevedea această dezvoltare”, a declarat fără surprindere Cardinalul Willem Jacobus Eijk, Arhiepiscop de Utrecht și președinte al Conferinței Episcopale Olandeze. „În ultima jumătate de secol”, amintește Arhiepiscopul, „se poate constata o pantă alunecoasă cu privire la discuția despre posibilitățile de a termina viața”, citim în materialul Agenției SIR apărut pe ITRC.ro în traducerea pr. dr. Mihai Pătrașcu.
Arhiepiscopul prezintă acest parcurs lung și progresiv: la începutul anilor ’80, eutanasia era acceptabilă numai pentru pacienți care aveau o boală somatică incurabilă și care aveau să moară în scurt timp. Însă după aceea s-a început să se lărgească această posibilitate la pacienții care suferă de o boală psihiatrică. Un pas în plus și s-a ajuns la pacienți care suferă de o demență incipientă sau la persoane cu demență, care au lăsat în scris declarația lor anticipată cu cererea de a primi eutanasia. Extinderea a ajuns apoi la nou-născuții cu dizabilități, adică la persoane care nu ar fi în măsură să ceară aceasta. Acum se dorește să se ajungă la persoane care cred, „după o reflecție serioasă, că viața lor este completă”. „Era numai o chestiune de timp. Poarta, odată întredeschisă, se deschide cu ușurință tot mai mult”.
– Eminență, ce se întâmplă?
– Există persoane convinse că viața lor a „ajuns la capăt pentru că au pierdut persoane dragi, sunt singure sau consideră că viața lor nu mai are semnificație. Pentru această categorie guvernul dorește să pregătească – în afară de legea despre eutanasie, care nu va fi modificată – o nouă lege care implică posibilitatea ca unei persoane care are o suferință fără perspectivă și insuportabilă, neprovocată de factori medicali și pentru aceasta are o dorință voluntară, bine ponderată și durabilă de a muri, să îi fie oferită asistență la sinucidere. Aceasta trebuie să fie oferită de o „persoană care prestează asistență în momentul morții”. Această persoană, care trebuie să aibă o formare specifică și să fie în posesia unei recunoașteri oficiale ca atare, nu este în mod necesar un medic, ci poate să fie și un infirmier sau un psiholog.
– Pe baza cărui fundament acționează guvernul pentru a ajunge la o asemenea decizie?
– Guvernul indică drept fundament pentru noua lege autonomia persoanei care are dorința de muri. Guvernul vede autonomia ca o „valoare fundamentală și un element important atât în etică cât și în drept”. Autonomia implică și posibilitatea de a modela propria viață și de a face alegeri personale precum și dreptul de a decide când și în ce mod se dorește să se moară. Până la urmă, avem de-a face aici cu o consecință ultimă a eticii autonome, care este etica unei societăți hiper-individualiste pe care o găsim în Olanda.
– După părerea dumneavoastră, ce frici se ascund în spatele unei asemenea propuneri?
– Într-o societate extrem de individualistă, ființele umane sunt singure și nu au numai dreptul ci și obligația de a-și modela viața cu propriile forțe. Acest lucru poate să fie dificil pentru o persoană în vârstă care a pierdut persoane dragi, prieteni sau relații sociale. În loc să fie satisfăcută cererea de asistență la sinucidere, ar trebui să existe un angajament pentru a se depăși pe cât posibil singurătatea și celelalte dificultăți ale persoanelor în vârstă. Asistența la sinucidere va putea să descurajeze implicarea pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale persoanelor în vârstă.
– Ce au de spus Bisericile creștine și liderii religioși în fața unor teme atât de delicate ca acelea ale vieții și morții?
– Biserica și liderii religioși trebuie să fie foarte clari. Viața umană nu este niciodată numai o valoare instrumentală, despre care s-ar putea constata în anumite condiții că este pierdută, ci este o valoare intrinsecă. Valoarea universală a vieții umane rămâne mereu, chiar dacă persoana însăși este convinsă că ea este pierdută. Misiunea noastră este de a ajuta persoanele bolnave și bătrâne care au pierdut speranța să regăsească valoarea vieții prin oferirea unei îngrijiri paliative adecvate și prin inițiative pentru a depăși singurătatea lor.
Alt punct: sfârșitul vieții, deși este caracterizat adesea de suferință, este pentru multe rude și prieteni și un timp prețios pentru a-și deschide inimile. În sfârșit, ideea de bază a legii pe care guvernul olandez dorește să o pregătească este că autonomia persoanei umane, libertatea sa, are în anumite circumstanțe o valoare superioară vieții. Faptul că valoarea libertății este superioară valorii vieții este și adevărat, dar viața este o valoare fundamentală în raport cu libertatea: fără viață nu există libertate. În afară de aceasta, a pune capăt vieții umane înseamnă a pune capăt libertății umane.
